Toată lumea vă învaţă zilele astea cum să deveniţi reporteri, operatori, editori video sau cameramani. E ultima fiţă. Cum era pe vremuri facultatea de drept, apoi aia de ştiinţe politice. Aşa cum, prin două mii şi un pic, erai ultima gîscă din GOSTAT dacă nu făceai un MBA şi o specializare prin poştă, la preţul unei garsoniere din Berceni, la o universitate aflată la minimum 4000 de kilometri distanţă, cu sediul într-o cutiuţă poştală. Acum, e rîndul cursurilor de jurnalism să devină marfă excesivă şi, deci, posibil deficitară calitativ. Pentru că nu cred în lozinca aia care făcea din cantitate o nouă calitate, haideţi să vă ajut să îi identificaţi pe cei cărora poate că nu este cazul să le daţi banii şi încrederea voastră!
august 27, 2011
Unde să NU faci cursuri de jurnalism
iunie 21, 2011
Pentru viitorii “aproape parteneri” de afaceri
Studiati, va rog, cu mare atentie poza! Cred ca e evident ca sint inca destul de gras. In ciuda eforturilor de a mai da jos niste kile (reusite, pe alocuri) este dincolo de orice dubiu rezonabil ca sint suficient de supraponderal pentru a fi luat in serios. Asta inseamna, dupa toate aparentele, ca as avea, in general, ce hali.
Cu toate astea, destui sint cei care ma confunda cu vreun fomist. Ultima (sper) propunere de “afaceri” din categoria asta a spart toate recordurile: un clip publicitar de filmat, de montat (si probabil si de conceput) in generosul buget total de 50 de euro. Si nu, clienti nu erau niste bieti studenti de la sate, fara parale, cu o tema de facut pentru facultate.
read more »
Like this:
octombrie 30, 2010
Task Force Media loveşte din nou!
Ne mîndrim enorm să vă anunţăm că Task Force Media a produs recent un film de prezentare despre activitatea Brigăzii Antidrog din Capitală. Sper să vă placă lucrarea, care, în principiu, relatează despre operaţiuni deja prezentate la ştiri în ultimii doi ani, dar cu care poliţiştii antidrog bucureşteni ţin să se mîndrească.
read more »
septembrie 19, 2008
Cum s-a transformat o ştire în ciulama…
Vivek este un tînăr indian, de la poalele munţilor Himalaya, care are o pasiune pentru limba română şi pentru poporul român. Mie mi s-a părut un tip tare haios, deştept şi cu simţul umorului. La Londra, Vivek organizează întîlniri între români şi alte naţii vecine, prietene şi conlocuitoare, care vor să înveţe să pronunţe corect “Mioriţa” şi “Salam săsesc”.
Ei bine, la întîlnirea la care trebuia să mă duc eu să fac o ştire, s-a întîmplat că, din 15 oameni care confirmaseră, au venit doi, iar unul dintre ăia doi eram eu. Fetele s-au dus toate la shopping (probabil că era reducere la vreo ceva) iar băieţii s-au ţinut după ele. Să le mai înţeleagă cineva şi pe femei, dacă poate…
Vivek şi Mihai, sărmanii, se consolau cu o mămăligă aproape crudă şi cu nişte salată de verzituri, pe care le lăudau ca fiind ce-au mîncat ei mai bun în toată vieţişoara lor. Noroc că eram pe acolo să salvez situaţia… Vizionare plăcută!
septembrie 6, 2008
Cum să nu iubim moldovencele?
“O iarbă verde, o păsărică…” Sună chiar golăneşte, nu? Sînt convins că acum versurile astea ar fi o găselniţă foarte cool, parte integrantă a unui hit libidinos de trei lei de la Marius Prosectură, cu linia melodică furată de cine ştie de pe unde…
Ei bine, versul de faţă nu e. Vi se pare incredibil sau poate haios că expresia asta putea să respire cîndva, în vremuri deja îngropate în memorie, de naivitate şi de inocenţă? Rîdeţi degeaba, aşa sunau nişte versuri neprihănite de capitalism, acum 20 de ani, pe vremea cînd muzica era o artă sacră şi nu era sinonimă cu prostituţia.
Nadejda Cepraga ştia să cînte live şi nu voia să audă de play back, era – şi este în continuare, sînt sigur – hipnotic, ireal, nepămîntean de frumoasă, iar asta fără silicoane, fără bisturiu şi fără vreun Irinel, apărea pe scenă în costum popular, nu în toalete de 3000 de euro de unică folosinţă. Iar videoclipul ăsta sigur nu a costat 50 de mii de euro la vremea lui.
Cînd apărea în vreo revistă, Nadia nu povestea cîte ruble a spart la Univermag, în Chişinău, pe nayloane sau de unde îşi făcea rost de rujuri franţuzeşti şi nici cu ce salopete e la modă să defilezi pe Arbatul Vechi, în Moscova.
Nadia, ca aproape toţi artiştii moldoveni de pe atunci, era dedicată artei sale. Eu o uitasem şi nu ştiam de ce mă simţeam mai sărac în suflet, noroc că internetul mi-a adus-o din nou acasă. Mulţumim pentru melodie, Nadia, că tare frumos mai cînţi…
PS: Trebuie doar să mai adaug că Nadejda cîntă senzaţional în oricare limbă, dar, atunci cînd cîntă în ruseşte, parcă are un pic de accent moldovenesc… Nu vi se pare?
august 29, 2008
În care armată să mă înrolez?
Să zicem că am 18 ani, nu am nici o cetăţenie – aşa e în mileniul al III-lea globalizat – şi, în loc să mă duc la expoziţia de oferte universitare, eu aleg să mă duc la tîrgul de cariere de soldat. Şi încep să mă uit… Să văd şi eu cum mai recrutează lumea în secolul ăsta, după ce pe mine m-a terorizat ordinul de încorporare vreme de 10 ani…
Supriza cea mare este că arcanul sau discursurile patriotice de altădată sînt abandonate. Acum, în capitalism, tinerii aleg să se jertfească pentru patrie în baza unui pachet salarial atractiv, cu asigurare medicală şi program post-carieră. Iar greul recrutării îl poartă, ca de un secol încoace, televiziunea şi cinematograful…
Şi încep cu noii noştri aliaţi, the mighty USA. Din clipul lor, considerat cel mai bun pe anul 2007, constat că realitatea îi plictiseşte enorm pe americani. Yankeii, după Coreea, Vietnam, Afghanistan şi Irak, găsesc anost să te mai lupţi cu pămînteni şi, ca să lovească în targetul de gameri încă indecişi dacă să servească sau nu patria, fac marketing pentru conflictele cu extratereştri şi cu lighioane demonice subpămîntene.
O porcărie sinistră, domnu Bush… Mai aici, spre bătrînul continent, britanicii le dau clasă aliaţilor din patria lui McDonalds Împărat, cu un clip de o fineţe surprinzătoare. Jos pălăria, majestatea voastră!…
După care arunc un ochi în ogradă la Maica Rusie… Nu e tocmai rău, dar, de la patria lui Tarkovski, Mihalkov şi Lyube m-aş fi aşteptat la mai mult…
Legiunea Străină Franceză, una dintre cele mai redutabile unităţi de elită din lume, are un videoclip de promovare mai degrabă utilitar. Din el, aflăm că legionarii învaţă cum să facă sudură subacvatică, cum să coasă cămăşi, să îmblînzească feline sălbatice sau chiar şerpi veninoşi. Onoarea Legiunii ar merita mai mult efort creativ…
Pe la Ministerul Apărării din România constat că nu mai e de găsit pe nicăieri videoclipul ăla celebru cu “Ştiu că poţi! Fă flotări! Urmează-ţi visul! Alege cariera militară!”. Lucru pe care nu pot decît să îl salut în poziţie de drepţi. Ceea ce armata română promovează acum e chiar un spot aproape bun, care, însă, îmi aminteşte de ceva cunoscut…
Ce îmi era cunoscut? Păi, de exemplu, spotul armatei libaneze, o demonstraţie de “grace under fire”, de talent aplicat cu resurse puţine şi cu efecte maxime. Pentru videoclipul libanez, jos pălăria, turbanul, kuefia, casca de kevlar şi jobenul!
Vedeţi, deci, că arta cinematografică e cea mai importantă dintre toate, aşa cum spunea şi tovarăşul Lenin? Armată uşoară!…
PS: Dacă nu se ducea în Liban colega Ana Maria Luca, nici nu aflam de clipul armatei libaneze vreodată. Mersi de pont, colega!
