Pentru viitorii “aproape parteneri” de afaceri

Studiati, va rog, cu mare atentie poza! Cred ca e evident ca sint inca destul de gras. In ciuda eforturilor de a mai da jos niste kile (reusite, pe alocuri) este dincolo de orice dubiu rezonabil ca sint suficient de supraponderal pentru a fi luat in serios. Asta inseamna, dupa toate aparentele, ca as avea, in general, ce hali.

Cu toate astea, destui sint cei care ma confunda cu vreun fomist. Ultima (sper) propunere de “afaceri” din categoria asta a spart toate recordurile: un clip publicitar de filmat, de montat (si probabil si de conceput) in generosul buget total de 50 de euro. Si nu, clienti nu erau niste bieti studenti de la sate, fara parale, cu o tema de facut pentru facultate.

Branding la cel mai înalt nivel: cine vrea să-i fiu naş?

Viitorii mei clienţi de branding...

Ca să ne înţelegem, asta nu are nici o legătură cu creştinismul. Din contră, brandingul meu nu are nimic sfînt. Dar, pentru cei inteligenţi, denumirile născocite din capul meu chiar sînt flatante. Să începem cu începutul.

Cred că prin liceu am realizat că denumirile date de mine prind. De exemplu, profu’ de engleză, proaspăt ieşit din facultate, care a avut prima oră din cariera lui didactică la clasa mea, a IX-a A, la momentul respectiv. Am ştiut din prima clipă că i se potriveşte denumirea “Mobutu”. Avea ceva simpatic în el, de dictator african, ca dihania aia simpatică din Madagascar. Şi Mobutu i-a rămas pînă în zilele noastre, deşi de atunci s-au scurs două decenii de împliniri măreţe. 

Anestezie pentru popor – Telejurnalul TVR

Sînt absolut convins că nu spun mare noutate cu asta, da’ eu nu prea m-am uitat la TVR de cînd mi-am tras cablu acasă, prin clasa a noua, şi am abandonat broadcasterul naţional. De atunci pînă azi chiar nu am fost atent la TVR, deşi am contribuit la bunăstarea cel puţin a unuia dintre miile de angajaţi care aveau cîndva bonusuri, ore suplimentare, prime de sărbători plus cotă-parte din profitul firmei, în vreme ce reporterii de la privat aveau voie să se plîngă pe la colţuri.

De ce mă doare fix în fisc

Bă nene, profa care m-a lăsat corigent la geografie tot a reuşit să-mi lase ceva – am învăţat industria României ca să termin a doişpea de visez şi acum uzinele clorosodice, mina de aluminiu de la Altîn Tepe şi ceramica de Dorohoi. Gaboru’ care mi-a dat amendă pentru că mergeam cu 61 la oră la 10 metri de ieşirea din gloriosul municipiu Vaslui m-a învăţat să casc ochii la vitezometru. Pînă şi doctorii ăia care m-au uscat de bani tot au rezolvat ceva pentru mine: iete-mă, merg din nou pe picioare, după o fractură de bazin şi de femur (auch), pe care nu le-o doresc nici duşmanilor.