Televiziunea – primii doisprezece ani sînt mai grei…

În urmă cu 12 ani, pe o vreme cam ca asta de nasoală, am început să lucrez în televiziune, în localitatea numită Iași. Pe atunci, știrile se scriau la mașină, prompterul era un maldăr de foi, camerele erau VHS, corespondențele la București se trimiteau prin fax, mergeam pe teren cu autobuzul sau chiar pe jos, dacă nu primeam “liber” pentru autobuze  - rareori prindeam mașină – telefoanele mobile erau jucării de beizadele, internetul era o legendă urbană, echipamentul pentru transmisiuni live era cam cît o platformă de lansare a rachetelor în cosmos, microfoanele wireless erau o dorință, camerele ascunse nu existau nici măcar în imaginație. Videotelefoane? Văzusem în Star Trek, dar cine avea timp să creadă toate filmele SF? Cînd ningea, mergeam hei-rup prin zăpadă, strîngeam din dinți, sfidam frigul și visam la viitorul în care mă vedeam cel puțin editor… Pe atunci, apropo, se putea fuma în orice redacție. Era chiar obligatoriu…

Branding la cel mai înalt nivel: cine vrea să-i fiu naş?

Viitorii mei clienţi de branding...

Ca să ne înţelegem, asta nu are nici o legătură cu creştinismul. Din contră, brandingul meu nu are nimic sfînt. Dar, pentru cei inteligenţi, denumirile născocite din capul meu chiar sînt flatante. Să începem cu începutul.

Cred că prin liceu am realizat că denumirile date de mine prind. De exemplu, profu’ de engleză, proaspăt ieşit din facultate, care a avut prima oră din cariera lui didactică la clasa mea, a IX-a A, la momentul respectiv. Am ştiut din prima clipă că i se potriveşte denumirea “Mobutu”. Avea ceva simpatic în el, de dictator african, ca dihania aia simpatică din Madagascar. Şi Mobutu i-a rămas pînă în zilele noastre, deşi de atunci s-au scurs două decenii de împliniri măreţe. 

Cine i-a omorît pe jurnaliştii din ţara asta?

Or fi multe, dar sînt toate la fel...

Poate că obiceiurile moderne au luat-o înaintea concepţiilor mele arhaice, care spun că ştirile sînt, de obicei, despre evenimente recente, despre lucruri noi şi, deseori, cu oameni noi. Eu aşa ştiam de prin liceu. Aşa am constatat şi mai tîrziu, în anii de reporter la ştiri. Mai nou, însă, am impresia că trăiesc Ziua Cîrtiţei de cîte ori deschid televizorul dimineaţa, cînd mă întîmpină aceleaşi ştiri de alaltăieri. Nu doar aceleaşi subiecte, ci şi aceleaşi intro-uri şi VT-uri (sau beta, da’ la ele nu prea folosesc pluralul, că sună prost). Şi văd asta peste tot, la Antene, la Pro TV, la Realitatea – pretutindeni.

Şi încerc să pricep care ar fi explicaţiile… S-or fi ataşat emoţional producătorii de nişte materiale obosite, cu accidente? Sînt atît de importante alegerile din PDL care vor avea loc LA VARĂ, încît să le dezbaţi pe toate părţile de pe acum? Le-o fi dat mogulul directivă managerilor să maximizeze randamentul per material, să nu se rezume la o singură difuzare şi astfel să emită mai mult cu aceleaşi costuri de producţie? Sau chiar nu se mai întîmplă nimic prin ţară? Cafeaua din aparatele de pe holul redacţiei o conţine vreun compus chimic care le inhibă reporterilor inspiraţia de a crea subiecte personale, de autor?

Mic îndreptar de scriere a unei ştiri infracţionale

Doamnelor şi domnilor, stimaţi colegi, după studii îndelungate asupra scrierii de televiziune din România, am ajuns la concluzia că ştiu să scriptez ştirea perfectă. Despre care abia aştept să vă spun şi vouă, în speranţa că veţi deveni repejor nişte reporteri de televiziuni împliniţi şi de succes.

Task Force Media loveşte din nou!

Ne mîndrim enorm să vă anunţăm că Task Force Media a produs recent un film de prezentare despre activitatea Brigăzii Antidrog din Capitală. Sper să vă placă lucrarea, care, în principiu, relatează despre operaţiuni deja prezentate la ştiri în ultimii doi ani, dar cu care poliţiştii antidrog bucureşteni ţin să se mîndrească.

Ştirile gastronomico-ipotetico-sportive

Că doară mai devreme, pe la ora 20, am văzut la ştirile sportive de la preteve – le ştiţi, alea care l-au făcut celebru pe Becali – un material de o realizare excepţională şi de o concepţie revoluţionară. Iată prima dintr-o rafală de întrebări la care a fost supus fără compromisuri un jucător de fotbal (nu îl cunosc, că io mă uit pe Discovery de obicei):

Te uită cum ninge-n Regat…

Spre Kandahar, cu cîntec, decolarea!

Un avion militar de transport Hercules C 130 e o chestie înghesuită, incomodă şi zgomotoasă, unde pe jumătatea de sus, cetăţeanului îi este foaaaarte cald, în vreme ce aia de jos e la congelator. Asta, însă, avea să o aflăm după decolare, adică în vreun sfert de oră. Timp suficient să trecem peste dezamăgirea că în Hercules nu sînt locuri la geam, pentru că nu există foarte multe hublouri, aşa că o să zburăm pe neve. Bine, măcar, că acuşi se întunecă.

Tiberiu, comandorul însărcinat cu noi, ăia din presă, ne explică pentru a suta oară regulamentele de “embedded media”, în timp ce semnăm hîrtiile prin care ne asumăm toate riscurile prezenţei în zonă de conflict. Locotenent-colonelul Nezir ne expune, cu o retorică de PR imbatabilă, după ce ne vede privirile neîncrezătoare în legătură cu aparatul care a zburat şi în Vietnam, pe vremea cînd Rambo era tînăr, că avioanele sînt ca vinul, pe măsură ce îmbătrînesc sînt tot mai şi tot mai bune. Uite aşa era atmosfera în agregatul zburător cu destinaţia Afghanistan, în care eram împachetaţi, oameni şi bagaje, pentru o noapte de zbor către ţara unde talibanii şi aliaţii numai ce se puseseră pe picior de război.

(Cortul în care ne-am făcut veacul în Afghanistan. Mihai Jipa, de la Pro TV, Mihai Ursu, Cătălin Isopescu şi un caporal de la Batalionul 26 Infanterie “Scorpionii Roşii”, să mă ierte că i-am uitat numele)

În momente din astea, stai să te gîndeşti la diverse lucruri mărunte, de genul: “Am luat destule casete? O să îmi iasă măcar jumătate dintre subiectele pe care le am în minte? O să văd vreun taliban? O să ne lase comandantul să fumăm şi noi o ţigară în astea 12 ore? Oare e bine să afle mama şi tata de la televizor că sînt prin ţara cu Bin Laden, sau ar trebui, totuşi, să le dau un telefon de acum să le spun?” Iete, prostii de genul ăsta.

(Mihai Ursu şi Cătălin Isopescu printre refugiaţi afghani, în mijlocul pustiului din Kandahar)

Cătălin Isopescu, ghemuit lîngă şi el printre bagaje şi fierătănii militare, pe o bancă formată din bare de aluminiu şi plasă textilă care, după 12 ore de zbor, aveau să ne devină “embedded” în posterioare, strînge de camera Sony DSR 250. Nu îmi explic cum de ne trimite întreprinderea în zonă de război cu ultima sculă de aparat, în anul de graţie 2002. Dacă se strică de la vreo bombă, nu e păcat?

Şi, înainte de decolare, cum îmi număram conservele pe care le luasem la sfatul lui George Orbean – deja veteran în Afghanistan – de pe banca din spatele meu se aude o voce familiară cu o melodie cunoscută şi tare dragă mie. Pe piesa asta îmi plăcea să dau casetofonul la maximum acasă la Mihaela şi Ninel Berneagă acasă, cînd făceam petreceri în facultate, şi să o terţez – cine ştie muzică înţelege. “Mamă, unde eşti? Bate-mă, de vrei, dar vino să mă iei! Lalalalalala…!” În trei secunde, o ardeam la terţă pe două voci şi mă gîndeam: “Uite, frate, cine o fi soldatul ăsta de seamănă la voce cu ăla de la Spitalul de Urgenţă?”

Şi cum nu îmi place să las mistere nedezlegate, întorc capul – ceea ce era un efort în condiţiile supraaglomerate şi claustrofobe din avionul cu pricina – şi să îmi stea inima în loc. Mă terţasem taman cu nimeni altul decît Dan Helciug, care îmi arăta semnul internaţional cu degetul sus. Cu degetul mare, adică “thumbs up!“, nu celălalt… Ce tare!… Eram pasager în acelaşi autobuz aerian zgomotos şi de o vîrstă cu mama (nu spun cît, că nu e frumos despre doamne) cu Dan Helciug, vocalul celei mai tari trupe de rock din România, al cărei fan declarat eram şi sînt. Aşa că am zis şi eu: “Ori la bal, ori la spital!” Uite aşa să tot mergi să îl cauţi pe Bin Laden…

(Comandantul m-a lăsat să parchez aparatul după ce ne-am întors…)

În Afghanistan s-au întîmplat multe şi am făcut destule materiale. Şi cu armata, şi fără de armată, printre afghani, în Kandahar, şi o să povestesc şi despre ele cîndva. Mai mişto a fost că, după ce mi-am dat cea dintîi demisie de la Prima TV, directorul de atunci al ştirilor, cu un nom de plume uşor diferit de cel din buletin, nu m-a lăsat să îmi iau amintire materialele din arhiva întreprinderii. Dacă aş fi fost o zdreanţă, i-aş fi întors favorul ultima oară cînd l-am avut în faţa microfonului în direct, prin anul 2005, şi i-aş fi spus pe post numele din buletin – secretul lui Polichinele, de altfel, că îl ştiu toţi colegii din presă, dar nu şi publicul. Dar sînt băiat cu obraz, aşa că mă rezum doar să îi dedic următoarea melodie, în cazul în care mai comite careva eroarea să îi dea pe mînă vreun departament de ştiri pe vreo undeva.