Anestezie pentru popor – Telejurnalul TVR

Sînt absolut convins că nu spun mare noutate cu asta, da’ eu nu prea m-am uitat la TVR de cînd mi-am tras cablu acasă, prin clasa a noua, şi am abandonat broadcasterul naţional. De atunci pînă azi chiar nu am fost atent la TVR, deşi am contribuit la bunăstarea cel puţin a unuia dintre miile de angajaţi care aveau cîndva bonusuri, ore suplimentare, prime de sărbători plus cotă-parte din profitul firmei, în vreme ce reporterii de la privat aveau voie să se plîngă pe la colţuri.

De ce îmi pare rău că a cîştigat Srbija…

Deci acuma ştim că România a marcat cele mai multe goluri şi Srbija a învins. E un paradox care mă face să mor de ciudă că:

1. Nu am fost în crîşma crivăţească să bag mici şi pljeskavica cu 22 de RON care înseamnă fo’ 4.5 GBP, adică exact cît un pint de bere englezească băşită şi un pacheţel mic de cipsuri cu oţet (băi, fraţilor, chiar există!) la pub cu smoking ban în patria fascismului, numită anacronic Marea Britanie, cînd ar trebui să fie cunoscută deja drept Noua Indie Occidentală, cu capitala în Londonistan.

2. Că nu am fost în galerie pe stadion cu sîrbii în tribună şi pe fizicul meu irezistibil cu tricoul meu pe care scrie Косово Србија.

3. Că există NATO şi UE.

4. Şi bănci.

5. Că ţigările costă 6.5 GBP pachetul unde mă găsesc io şi asta nu e bine deloc.

6. Că sîrbii care joacă la FC Vaslui nu au jucat şi la naţională sîmbătă (sau greşesc?).

7. Că nu îmi acordă FMI tranşa mea din împrumutul acordat statului român, să vă dau la toţi de băut de banii ăia pe care oricum nu o să îi vedem niciodată.

8. Că am căutat ca prostu’ pe toate canalele tv să văd şi io emisiunea aia “Ora Pămîntului”, în care mă gîndeam că ne explică şi nouă legea 18, la 19 ani după ce a fost dată – şi nu am găsit-o.

9. Că dacă vecinul meu de deasupra, de culoarea lui Obama, sare cu gura la mine şi caută harţă, cum a făcut vineri seara, e un cetăţean respectabil, iar dacă îi răspund cu aceleaşi cuvinte sînt un alb rasist.

10. Că Dani şi Groparu cu chitările lor nu se aud pînă aici atunci cînd mi se face dor de ei.

11. Că Mile a făcut gripă şi din cauza asta nu a mai venit pe la Londra.

12. Că euro creşte în raport cu lira exact acum, cînd veniturile mele sînt în lire sterline.

13. Că la şcoală te învaţă calculul diferenţial în clasa a XI-a, dar nu şi cum să vrăjeşti o gagică.

14 Că Jules Verne, scriitor de la birou, e mai citit decît Hemingway, care a trăit pe pielea lui tot ce a scris.

15. Că fetele sfioase de pe Copoul cu castani din primul an de facultate, cu care povesteam trei zile şi trei nopţi înainte să îndrăznim le furăm o sărutare acum sînt directoare de bănci sau de PR, cu silicoane, BMW, talente şi amanţi de 20 de ani aranjaţi cromatic în funcţie de zilele săptămînii – şi nu răspund la telefon, evident.

De atîta îmi pare rău, în rest chiar mă bucur. Ce dracu’, fotbalul e doar un joc. Restul de pe listă sînt treburi serioase…

De ce nu mi-e teamă în Kosovo

Toţi directorii de ştiri care m-au trimis în Kosovo – şi au tot fost vreo cîţiva – au fost, săracii, terorizaţi să nu îmi las osemintele pe acolo. Iar asta nu doar o dată.  Ei bine, eu, după o lungă meditaţie, am ajuns la concluzia că eu, în Kosovo, mă simt mai în siguranţă ca la mine acasă. Iar asta nu are nici o legătură cu faptul că ştiu să vorbesc aproape toate limbile locului sau că am făcut mai mulţi kilometri prin provincia cu pricina decît am făcut acasă la mine, între Iaşi şi Vaslui.

Şi nici nu are vreo influenţă covîrşitoare faptul că, atunci cînd nu ştiam o boabă sîrbeşte, ştiam ruseşte. Poate avea, însă, legătură cu faptul că, atunci cînd nu ştiam decît engleză şi franceză, m-a păzit Dumnezeu, dovadă că ţine la mine. E clar că Şefu mă simpatizează, dacă am fost acolo cu Dragoş Stoian şi m-am întors să vă spun povestea asta. Cum a fost cu Stoian în Kosovo, e altă istorie, pentru altă ocazie.

Iată, însă, principalele motive: între sîrbi mă descurc, pentru că ştiu rezonabil sîrbeşte (Hvala tebi puno, uce Mile!), iar între albanezi nu am de ce mă teme, chiar dacă, mai nou, Carla del Ponti, procurorul TPI, l-a acuzat pe Hashim Thaci, premierul european şi occidental şi cetăţean model al provinciei de trafic de organe.

E simplu, dragii mei, de la subsemnatul nu are ce să ia nici un traficant de organe: ficatul a fost supus încă din liceu bombardamentelor de calibru greu cu proiectile de bere, ţuică, vodcă, rom, secărică (o singură dată, bleah!), tequila, pufoaică, vin de Cotnari (ţine-l, Doamne!) sau Busuioacă de Bohotin de la Huşi, licoarea zeilor. Deci nu mai valorează pe piaţa de organe nici cît un ficat de găină.

Plămînii au fost afumaţi constant cu tutunul din ţigări LM, Kent, Carpaţi, Bucegi, Bran (le mai ţineţi minte?), Pall Mall, Monte Carlo, Camel, Marlboro, Davidoff, Russkij Stilj, Belomor Kanal Peterburg şi tutun de rulat englezesc, cu ţigări de foi cubaneze şi americane şi cu narghilele nenumărate, aduse de prin Irak şi Afghanistan.

Rinichii sînt ca două dune de nisip, deoarece apa din Moldova, din Bucureşti şi din Londra este dură şi eu nu folosesc Calgon, că nu îmi place gustul de capsule albastre inteligente. Stomacul este erodat de agresiunile alcoolice şi culinare de trei decenii, plus de toate mizeriile pe care am fost silit să le înghit (uneori) lucrînd pentru tot felul de şaormării, sifonării şi buticuri mass-media, în plus are tendinţa să îi fie foame, deci e o pagubă constantă.

Ochiul meu drept e uşor paradit într-un mod în care nici savanţii sovietici nu s-au prins, deocamdată, iar stîngul, deşi vede suficient de bine încît să nimeresc ţinta în alergare la 200 de metri cu PM-ul de 5.45, nu are nici un farmec fără perechea sa de aceeaşi culoare unică şi mereu schimbătoare.

Creierul, posesiunea mea cea mai de preţ, e plin de idei contradictorii şi, uneori, paradoxale, aşa că nu îmi imaginez că ar vrea cineva să îşi încarce capul cu balamucul din cerebelul Ursului. Ultima pe listă, ce să zic, ar mai rămîne p%&@, dar de aia are toată lumea, mai puţin femeile. Iar ele, pînă acum, au reuşit să îşi găsească întotdeauna fără să dea bani – nici o afacere, deci, pentru traficanţi.

Deci în Kosovo sînt ca la mine acasă. Nu am probleme. Decît uneori, cu somnul la -30 de grade în camera de hotel, dar şi cu asta m-am învăţat…

Puterea tancului şi a cizmei

Premisele sînt simple: avem o provincie istorică, parte a unei naţiuni străvechi, ortodoxe, populată de o majoritate etnică regoională şi cu o “minoritate” din partea naţiunii dominante pe lîngă ea. O facţiune militară ilegitimă duce o luptă de gherilă pe teritoriul provinciei pînă cînd provoacă un mic război sîngeros, cu morţi, răniţi, refugiaţi şi prizonieri. Intervine o mare putere mondială cu o misiune de menţinere a păcii, care trasează şi o nouă frontieră nerecunoscută de nimeni în afară de ea. Între timp, etnia care a început tot conflictul se ocupă temeinic de epurarea etnică a celeilalte. Iar omenirea se face că nu vede nimic. Au loc şi alegeri, se constituie un guvern local şi încep să apară vorbe despre independenţă.

Dacă în ecuaţie necunoscutele sînt Serbia, Kosovo şi albanezii, Rusia se opune categoric independenţei, pentru că teritoriul este al Serbiei din moşi-strămoşi, iar americanii, în contrapartidă, bat monedă pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Ruşii ar vrea retragerea forţelor multinaţionale şi revenirea provinciei la patria mamă, Serbia. Americanii, ioc…

Schimbăm necunoscutele: ţara este Republica Moldova, iar separatiştii sînt ruşii transnistreni. Forţa multinaţională de menţinere a păcii se numeşte Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse. Doar că nu spune nimeni un cuvînt nici despre al cui pămînt este acolo şi nici că moldovenii (ca să nu spun că poate şi românii) ar avea vreun drept de a administra acel pămînt. Ruşii nu au nici un gînd să se retragă din republica pe care doar ei au recunoscut-o, iar americanii tac mai ceva decît românii pe tema asta.

Presupun că este dreptul celui care are sabia în mînă să judece cu ce măsură cîntăreşte. Americanii au măsura lor în Kosovo, iar ruşii au impus ocaua proprie în Transnistria. Şi unii, şi alţii, cu mîna pe butonul nuclear, fac legea şi îşi împart lumea…

Vai de cei învinşi şi mărunţi ca noi, care trebuie să aştepte ca vreo conflagraţie mondială să lase puterile mondiale atît de slăbite încît să ne facem şi noi damblalele fără teamă.

Andrei Ivanţoc, sărman soldat moldovean trimis la o luptă inegală cu un inamic prea mare şi prea hîrşit în ale războaielor… Chiar sperai ca România sau ca Moldova să te salveze din celula numărul şase a închisorii numărul 2 din Tiraspol? Trăgeai nădejde că, măcar în clipa eliberării, ţara ta şi fostul tău inamic să îţi respecte dorinţele? Chiar sperai să îţi vezi mama înaintea acelora care voiau să se filmeze lîngă tine, în preziua alegerilor? Erai tînăr, înflăcărat şi naiv cînd ai plecat la război. Acum ce scuză mai ai, sărmane Andrei? Nu ştiai că soldaţii sînt buni numai pe postură de eroi? Că trupele din care ai făcut parte sînt de sacrificiu? Că soldatul ucis pe front este mai avantajos politic decît cel care se întoarce să povestească de ce e războiul nedrept? Iubiţi moldoveni, lăsaţi visele. Andrei, măcar te poţi consola că nu eşti singurul lăsat de izbelişte. Înainte ca patria să te abandoneze pe tine, v-a abandonat pe toţi…