Reich-ul vă oferă o melodie de neuitat…

Istoricii încă nu au reuşit să se pună de acord cam cît din moştenirea Primului Război Mondial (1914-1918 ) a rămas să fie tranşată brutal în cel de-al Doilea Mare Război (1939-1945). Ce puteţi auzi mai jos este, însă, rezultatul unui şir de întîmplări la voia hazardului, ale unor schimbări de soartă neaşteptate, începute în mocirla primei încleştări armate globale şi care au rezultat în hit-ul incontestabil al tranşeelor celui de-al Doilea Război Mondial: melodia Lili Marlene. Pe nedrept acuzată că ar fi fost o melodie nazistă, piesa de mai jos este nimic mai mult decît un cîntec al unui tînăr soldat care, sub foc inamic, găseşte consolarea în amintirea suavă a unei domnişoare care îl iubeşte şi de care s-a despărţit în faţa cazărmii, sub un felinar.

Lili Marlene este, poate, darul hazardului către toţi soldaţii lumii, atît de întortocheată şi de neaşteptată este povestea sa. Pe 26 ianuarie 1911, în Brunswick, se naşte un băiat, Norbert Schultz, cu exact 7 ani mai mare decît Nicolae Ceauşescu. Deşi pare fără legătură, o să vedeţi cum soarta tînărului vlăstar al familiei Schultz avea să determine istoria melodiei care începe în plin conflict mondial.

Era o zi ploioasă în tranşee, în 1915, cînd Hans Leip, un soldat german de 22 de ani, profesor de şcoală generală din Hamburg, s-a trezit lovit nu de şrapnele aliate, ci de inspiraţie. De sub pana lui tremurînd de frig şi de adrenalină a ieşit poemul “Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”, sau “Cîntecul unui tînăr soldat în serviciul de santinelă”. Ca să îi facă o bucurie unui camarad care şi el tînjea, sărmanul, după iubita lui care îl aştepta acasă, Hans i-a pus diafanei sale eroine din poezie nu unul, ci două prenume, unul al iubitei sale, celălalt al domnişoarei camaradului său: Lili şi Marlene.

Anii au trecut şi în ei s-au întîmplat multe. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, mareşalul Prezan, Ecaterina Teodoroiu, grenadierul Muşat, “Pe aici nu se trece!”, Mackensen – toţi şi-au făcut numărul pe scena istoriei. Germania şi Austro-Ungaria au capitulat, coroana Habsburgică a văzut cum i se destramă imperiul denumit de istorici “Închisoarea Naţiunilor”, Imperiul Ţarist s-a transformat, cu mari chinuri, în Uniunea Sovietică, nemţii şi ungurii au semnat cu dinţii strînşi Pacea de la Versailles şi de la Trianon, Regatul şi celelalte ţinuturi româneşti au devenit România Mare, ţăranii români au fost împroprietăriţi, Palatul Culturii din Iaşi a fost construit, americanii au interzis alcoolul, apoi s-au răzgîndit, a venit marea criză financiară, ţărăniştii au ajuns şi ei la putere, Bucureştiul a fost însîngerat de grevele de la Griviţa Roşie, prilej cu care Vasile Roaită s-a căţărat discret în manualul de istorie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a început activitatea revoluţionară în gară la Titu şi a continuat-o la Doftana cu gratii de fier. Troţki a fost asasinat în Mexic, după ce Lenin a murit otrăvit din grija “tovarăşilor” pe care ajunsese să îi încurce, NEP este abandonat înainte chiar să înceapă cu adevărat. Un fost student de teologie gruzin, transformat în jefuitor de bănci, Iosif Djugaşvili, poreclit de prieteni Koba, ajunge la cîrma Uniunii Sovietice, sub un “nom de plume” ceva mai sonor: Stalin – Omul de Oţel.

Japonia s-a retras din Sahalin şi din Kurile, dar după ceva chibzuială a invadat Manciuria, în căutare de noi icre, unde a creat o nouă provincie – Manchuk. Liga Naţiunilor i-a dat României avioane de luptă şi de bombardament moca, fără să intuiască, vreodată, că o să le folosim în vreun război. URSS a lansat primul plan cincinal şi l-a încheiat cu succes. Un tînăr pictor mustăcios şi locvace din Viena, nefumător, ajunge secretar cu propaganda la NSDAP – Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German – un partid care nu promitea mare lucru, dar care ameninţa cu foarte multe. Acelaşi activist cu gură mare ajunge cancelarul Germaniei, prin vot democratic, Fuhrerul Adolf Hitler. Regele Ferdinand I a trecut în Marea Curte Regală din Cer, iar succesorul său, Carol al II-lea, a dat repede regatul nu pentru un cal, ci pentru o căţea în călduri, Zizi Lambrino, iar patria a rămas pe umerii Regelui Mihai I de România, la vremea respectivă încă intens preocupat de căluţi de jucărie şi de soldăţei de plumb.

Adolf Hitler prezidează Jocurile Olimpice din Berlin în 1936, anul în care delegaţiile aproape tuturor statelor participante au defilat prin faţa Fuhrerului cu salutul nazist. În acelaşi an, Uniunea Sovietică o rezolvă de o nouă constituţie. În România, Legiunea Arhanghelului Mihai capătă tot mai mulţi suporteri, emulînd discursul antisemit şi naţionalist al mentorului vegetarian Hitler. Chamberlain, premierul Marii Britanii, nu pare deloc alarmat de pregătirile Germaniei Naziste pentru un nou război.

Cine, deci, să bage de seamă faptul că, în 1937, poezia unui soldat din războiul petrecut cu două decenii deja în urmă a fost publicată într-o culegere de versuri soldăţeşti care nu îi interesa nici măcar pe veterani? Norbert Schultze, un tînăr compozitor născut în 1911, în Brunswick, ia versurile şi le pune pe o melodie. Lale Andersen nu are nici ea treabă şi înregistrează melodia îm 1939, cam pe cînd se usca cerneala de pe Tratatul de Neagresiune între Germania şi URSS, mai celebru în epocă sub numele de Pactul Ribbentropp-Molotov. Înregistrarea a fost o activitate perdantă, la prima vedere, deoarece nici un disc de platină nu i-a fost acordat autorului în primii doi ani de la lansare – cifra colosală de 700 de copii vîndute pînă în 1941 spune, poate, şi de ce. Lumea nu avea chef de şlagăre, Polonia tocmai fusese invadată, Franţa ocupată şi Marea Britanie începuse să fie bombardată de germani. Cine mai avea timp de muzică?

1941 avea să fie nu doar anul în care Germania şi România atacă vitejeşte Uniunea Sovietică, dar şi anul în care melodia Lili Marlene avea să iasă din anonimat. După ce nemţii ocupă capitala Yugoslaviei şi pun mîna pe Radio Belgrad, şvabii îl repoziţionează pe pe target şi îl trec printr-un rebranding abrupt: Radio Belgrad devine Soldatensender Belgrad, adică Radioul Soldaţilor Belgrad. Cum nemţilor nu prea le plăcea muzica sîrbească aflată din belşug prin fonoteca radioului yugoslav, un tînăr locotenent german primeşte misiunea să facă rost de nişte melodii mai teutone. În lipsă de ODC şi de Torrent, ofiţerul ia, exact ca Horea, calea Vienei, unde inspectează un magazin cu discuri second hand şi ia, la grămadă, înregistrarea lui Lale Andersen, printre alte zeci de discuri de-a valma. Melodia ajunge să apară în heavy rotation (nemţii i-ar fi spus oare “schwere Rotation”?) destul de frecvent, nu din cauză de DJ inspirat, ci pur şi simplu pentru că nu erau la dispoziţie foarte multe melodii.

În calea afirmării tinerei melodii relansate avea să se pună nimeni altul decît Joseph Goebbels, singurul om de pe planetă mai nazist decît însuşi Hitler, cel desemnat să fie succesorul Fuhrerului, ministru al propagandei, un dement care şi-a otrăvit propriii copii înainte de sfîrşitul războiului, pentru a nu fi capturaţi de aliaţi – dar un geniu al propagandei şi al dezinformării, ale cărui principii de minciună ştiinţifică în masă sînt aplicate cu succes şi azi. Goebbels a ordonat ca melodia să nu mai fie difuzată la radio, pentru că nu îi plăcea, şi doar insistenţele lui Hitler şi miile de scrisori de la soldaţi care cereau să audă melodia la radio l-au făcut pe Goebbels să se răzgîndească. Melodia era transmisă în fiecare seară, înainte de închiderea programului, la ora 9.55, fapt care le-a permis militarilor, aliaţi sau de partea Axei, să o poată asculta în loc de “Povestea de sară pentru micuţi cu Tanti Ludmila”. Popularitatea piesei a crescut, iar Erwin Rommel, comandantul Afrika Korps, a intervenit pentru ca piesa să facă parte şi din programul de peste zi.

Legenda spune că, într-o seară, un ofiţer din cadrul Armatei a 8-a Britanice a surprins un grup de soldaţi care cîntau Lili Marlene în germană. Aşa ar fi apărut prima traducere în limba engleză a melodiei, traducere făcută de ofiţerul respectiv. Alte zeci au urmat, nu doar în engleză, ci şi în rusă şi franceză. În scurt timp, melodia era ascultată de soldaţi de pe ambele părţi ale baricadei. Cea mai populară variantă în limba germană a melodiei a devenit, indiscutabil, cea interpretată romantic şi senzual încă de pe vremea cînd mitralierele răpăiau şi mortierele şuierau pe toate fronturile de inegalabila de Marlene Dietrich.

Melodia Lili Marlene este acum tradusă în cam toate limbile Pămîntului şi există în cel puţin 200 de versiuni înregistrate. În 1980, Rainer Werner Fassbinder a făcut un film despre Lale Anderson şi povestea acestui cîntec senzaţional. În rîndurile aliaţilor, the Special Air Service, Special Air Service Regiment şi Princess Patricia’s Canadian Light Infantry Service au adoptat piesa ca melodie oficială de marş a unităţii.

Pe Hans, soldatul de 22 de ani care a scris poezia originală în 1915 în tranşeele imperiale îl mai ţineţi minte? A scăpat cu viaţă din amîndouă războaiele mondiale şi a trăit pînă în 1983, adică pînă la virsta de 90 de ani. Norbert Schultze, compozitorul melodiei, a murit în 14 octombrie 2002, la virsta de 91 de ani. Lale Anderson a murit în 1972, la 67 de ani, iar Marlene Dietrich s-a stins la 6 mai 1992. După cum vă puteaţi aştepta, nu este o poveste cu happy end, pentru că toată lumea moare la final. Doar melodia Lili Marlene este eternă.

Ce-mi veni cu melodia asta? Azi, 11 noiembrie 2008, se împlinesc 90 de ani de cînd Germania a semnat Armistiţiul de la Compiegne, într-un vagon de cale ferată, la ora 11 AM. Era ultima forţă beligerantă care se opunea Antantei rămasă încă în luptă. Starea formală de război cu Germania a continuat vreme de încă 7 luni, pînă la semnarea acordului de pace de la Versailles, din 28 iunie 1919. Azi, cînd am văzut la televizor ultimii trei veterani ai armatei britanice rămaşi din Primul Mare Război, m-am gîndit că în zilele noastre e mai celebră melodia asta, născută din iadul tranşeelor, decît Gavrilo Prinzip, cel care a dat tonul armelor care au ucis 20 de milioane de oameni în 4 ani de coşmar. Şi asta îmi dă un pic mai multă încredere în specia umană.

Lili Marlen

Vor der Kaserne
Vor dem großen Tor
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor
So woll’n wir uns da wieder seh’n
Bei der Laterne wollen wir steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Unsere beide Schatten
Sah’n wie einer aus
Daß wir so lieb uns hatten
Das sah man gleich daraus
Und alle Leute soll’n es seh’n
Wenn wir bei der Laterne steh’n
|Wie einst Lili Marleen.

Schon rief der Posten,
Sie blasen Zapfenstreich
Das kann drei Tage kosten
Kam’rad, ich komm sogleich
Da sagten wir auf Wiedersehen
Wie gerne wollt ich mit dir geh’n
Mit dir Lili Marleen.

Deine Schritte kennt sie,
Deinen zieren Gang
Alle Abend brennt sie,
Doch mich vergaß sie lang
Und sollte mir ein Leids gescheh’n
Wer wird bei der Laterne stehen
|Mit dir Lili Marleen

Aus dem stillen Raume,
Aus der Erde Grund
Hebt mich wie im Traume
Dein verliebter Mund
Wenn sich die späten Nebel drehn
Werd’ ich bei der Laterne steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Referinţe:
* Wilson, Patrick Maitland, Where the Nazis Came, ISBN 1-904244-23-8, (2002)
* Lili Marleen an allen Fronten (Lili Marleen on all fronts). Hambergen, Germany: Bear Family Records, 2006. 7 CDs with 180-page booklet, ISBN 3-89916-154-8 (Includes nearly 200 versions of Lili Marleen).

9/11: prima victimă – libertatea

Sînt şapte ani deja din momentul în care mă uitam hipnotizat la televizor în redacţia TV BIT Iaşi, cu vreun sfert de oră înaintea ştirilor noastre locale cu RAJAC şi cu tramvaie stricate. Mă uitam şi nu îmi ştiam dacă e un film catastrofic pus la o oră tare nepotrivită pentru superproducţii cu turnuri în fum sau dacă e chiar pe bune.

Cred că am fost primul din redacţie care a văzut cu coada ochiului ce se petrecea la televizor, toţi ceilalţi erau cu nasul în calculatoare, făceau prompterele, montau ultima ştire, erau stresaţi şi crizaţi, ca înainte de majoritatea jurnalelor de ştiri. Cînd au ridicat ochii în televizoare, au încremenit şi ei. Atunci am văzut în direct cum intră al doilea avion în WTC, am auzit reporterul din elicopterul CNN îngrozit şi am ştiut că e pe bune.

Cu toată redacţia pironită în televizoare, singurul pe care nu l-a impresionat ce se petrecea a fost directorul staţiei, care insista să intrăm pe post la ora din grila aprobată de CNA, peste Antena 1, cu ştirile noastre despre repartitoare de căldură şi debranşări, pentru că el avea contracte de publicitate de respectat. În cele din urmă, cînd a văzut că şi femeia de serviciu voia să vadă ce ce întîmplă la New York, a renunţat şi a rînjit: “Abia aştept să văd documentarul despre asta”.

Trei zile după aia nu am mai avut ştiri locale. După care – poate e doar părerea mea – aproape că ştirile locale nici nu au mai contat, chiar dacă le-am facut. Bush a anunţat că începe războiul împotriva terorismului, armata americană a început să îl caute pe Bin Laden prin Afghanistan (deşi era mai simplu să îl întrebe pe Bush, prietenul lui de familie, unde se ascunde), Ursu a văzut şi el Kandaharul alături de Scorpionii Roşii, Batalionul 26 Infanterie Craiova, talibanii au făcut şi au dres, americanii au adus democraţie şi în Irak, etcetera…

La şapte ani de la nenorocirea asta, constat că lupta împotriva terorismului este egalată doar de lupta ţărilor democratice împotriva propriilor cetăţeni. Războiul cu “teroarea” le-a dat statelor puteri dincolo de cele mai îndrăzneţe visuri ale lui Orwell. Pentru a-şi proteja cetăţenii de terorism, autorităţile au abolit prezumţia de nevinovăţie, iar oamenii au aplaudat şi au aclamat asta ca pe o victorie a democraţiei. După trei sferturi de deceniu de luptă cu teroarea, o mînă de terorişti deja morţi de pe 11 septembrie ţin încă ostatecă întreaga omenire, folosindu-se chiar de puterea “inamicului” lor declarat – statele occidentale.

Cum asta? Uitaţi-vă în jur! În Marea Britanie, de exemplu, este perfect legal ca toate comunicaţiile electronice să fie interceptate şi stocate, vreme de un an de zile. Uite aşa, fără mandat. Tot fără mandat te poate lua orice miliţian pe aici să te ţină la zdup 42 de zile, fără să formuleze acuzaţii, fără să te lase să contactezi pe nimeni, fără să vezi un avocat, doar pentru că ai putea fi suspect de terorism.

Poţi fi oprit, în mod legal, fără să fi făcut absolut nimic, conform “Section 44 of the 2000 Terror Act”, de o patrulă de poliţie care să îţi ceară nu doar să te legitimezi, ci şi să arăţi ce ai prin geantă, să îţi goleşti buzunarele, să îţi dai telefonul pentru a-i fi verificat IMEI-ul. Puteţi spune că trebuie să avem încredere în oamenii legii şi în onestitatea lor profesională, să fim siguri că nu vor abuza de drepturile acestea. Faptul că, deocamdată, nu au abuzat de ele nu reprezintă o garanţie că în viitor nu se vor răzgîndi, totuşi.

Orice pas îţi este monitorizat aici, am găsit inclusiv veceuri publice unde erau – la bărbaţi cel puţin – instalate camere de supraveghere. Cîţi terorişti au fost prinşi în felul ăsta în Marea Britanie? Nici unul, după cunoştinţele mele, dar asta e de ajuns pentru ca oamenii să fie în stare de panică permanentă. Panică pentru că “există un pericol, poate chiar de la omul de lîngă mine”, panică pentru că aici nu îi scapă nici o mişcare ochiului atotprezent al lui Big Brother.

Dacă te duci să filmezi de pe trepied la Westminster, de exemplu, poţi fi arestat pentru violarea aceleiaşi celebre Secţiuni 44. I s-a întîmplat unei echipe de televiziune britanice, de la o televiziune mare de care sigur aţi auzit, de aici, din Londra. De Crăciun, cînd a dat zăpada, oamenii s-au dus să filmeze cum cade neaua pe Parlament. Frumos, nu? Poliţia i-a umflat ca pe niste talibani, deşi aveau aparatură profesională, legitimaţii şi acreditări. I-a dus la secţie şi le-a facut toată procedura de verificări, de parcă îi chema Bin Laden în buletin.

În paralel, 7 din 8 suspecţi arestaţi acum doi ani, pentru că plănuiau să introducă bombe lichide în avioane de linie, ca să ucidă oameni, suspecţi care apucaseră chiar să înregistreze celebrele mesaje video de “martiri”, stupefiant, au fost achitaţi săptămîna trecută de justiţia britanică. Cum să nu te întrebi, atunci, de fapt împotriva cui este dus războiul ăsta?

În Statele Unite, unde nu am nici o intenţie să mă duc vreodată, eşti verificat acum şi la grupa sanguină, şi la profil ADN, şi la conturi bancare, proprietăţi imobiliare, rude, prieteni, vecini, colegi de şcoală, foste amante – totul pentru o nenorocită de viză turistică cu care să mergi să te tragi în poză, o dată în viaţă, alături de Marele Bizon al preeriei.

Mai nou, americanii au căpătat dreptul – implicit şi obiceiul – de a confisca la frontieră orice suport electronic de informaţii de la turişti. Nu cumva să care vreunul informaţii pentru terorişti. Telefoane, stick-uri de memorie, MP3 playere, IPod-uri – totul poate fi pur şi simplu luat şi sînt şanse mari să nu le mai vezi înapoi niciodată. Dacă americanii s-ar uita în IPod-ul meu, probabil că ar face stop cardiac să găsească 4 giga de muzică sovietică, rusească, cetnikă şi militară, în general. Guantanamo m-ar aştepta.

Şi, dacă tot am deschis subiectul Guantanamo, trebuie să mai pomenesc un lucru. În urmă cu două luni, americanii anunţau un mare succes: primul prizonier de la Guantanamo condamnat. Şoferul lui Bin Laden, mai precis. Wow. Din cîte mii de oameni adunaţi acolo de şapte ani, ţinuţi fără mandat şi fără avocat, fără să fie trimişi în judecată, unul singur a fost dovedit vinovat în faţa unei instanţe americane. Şi nu oricare, un om cheie în Al Queda, şoferul lui Bin Laden, ăla care îi umfla decontul la benzină şi, de fapt, sabota astfel organizaţia. Deja îţi vine să crezi că a meritat să invadeze americanii două ţări arabe de peste mări şi ţări pentru un aşa succes fulminant…

Între timp, acasă, oamenii se înstrăinează, devin ostili şi suspicioşi. Îmi povestea o româncă stabilită la Londra un episod în care ea, împreună cu toţi călătorii din vagon, l-au somat pe un arab să deschidă rucsacul sau să iasă. Iar asemenea scene sînt tot mai frecvente, din păcate, în lumea occidentală. Să ne mai mirăm, în asemenea condiţii de ostilitate necondiţionată faţă de musulmani, Al Queda reuşeşte să recruteze oameni atît de uşor? După cum ştiţi, in USA nu au mai fost atentate din 2001, iar în Marea Britanie 2005 a fost singurul an în care atentatele au reuşit. Dar asta deja nu mai contează, poliţia instalează noi şi noi camere de supraveghere, investeşte în tehnici tot mai sofisticate de interceptare a telefoanelor şi cere în parlament mărirea termenului legal de reţinere a unei persoane fără mandat. Totul se poate, chiar şi abolirea democraţiei la cererea maselor, atunci cînd oamenii înspăimîntaţi vin în genunchi să îşi mai ceară un rînd de lanţuri şi un rînd de temniceri în plus. Guvernul chiar se bucură.

Pentru cei care nu au citit Orwell, pot să explic o expresie cheie din romanul “1984″: “War is peace” – “Războiul este pace”. Un război care nu se termină niciodată, împotriva unui inamic care nu are ţară, cartier general, structuri militare, uniformă, dar care poate să ameninţe propria ţară şi propriii cetăţeni este garanţia că vei avea pace acasă. Un aşa inamic este ideal: poate fi pretutindeni, deci orice stat se transformă, pentru siguranţa cetăţenilor, în puşcărie cu acces la stradă. Niciodată în democraţie nu au fost luate măsuri atît de restrictive şi de draconice împotriva civililor, ce să mai spunem că ele au fost luate cu acordul oamenilor… Regimuri tiranice au fost răsturnate şi dictatori au fost împuşcaţi pentru mai puţin. De altfel, subminarea încrederii oamenilor în semenii lor şi generalizarea terorii au fost două dintre metodele preferate ale lui Stalin şi ale lui Ceauşescu…

Sun Tzu spunea că o armă capturată de la inamic valorează cît 10 arme proprii. Oare cît să valoreze pentru terorişti faptul că poliţia, serviciile secrete şi armatele de pretutindeni le îndeplinesc scopul cel mai important, acela de a ţine oamenii îngroziţi să ia metroul, suspicioşi pe primul bărbat cu rucsac de lîngă ei? Numărul atentatorilor care au murit în SUA, Spania şi Marea Britanie din 2001 încoace este de circa 20. Numărul oamenilor nevinovaţi ucişi este de circa 2.000. Numărul celor care sînt acum prizonierii terorii este de sute de milioane. Cetăţenii, îngroziţi, au primit cu bucurie noile lanţuri, aclamînd statul care îi leagă. Iar teroarea va continua chiar şi dacă în următorii 10 ani nu va mai fi nici un atentat. De aici, mi-e teamă, nu mai este cale de întoarcere.

LATER EDIT:
Tocmai am aflat că un poliţist britanic este anchetat pentru că s-a costumat în Ossama Bin Laden, iar asta nu în timpul vreunei misiuni, ci la un carnaval. I-au fost retrase cîteva misiuni de mare importanţă şi va fi dus în faţa unui consiliu de disciplină. Pînă la urmă, se putea şi mai rău. Ceauşescu te trimitea la puşcărie pentru bancuri cu Bulă, iar Hitler chiar te putea trimite la camera de gazare, dacă nu îi plăceau glumele tale. În ţara Majestăţii Sale, e uşor diferit, poţi fi, deocamdată, sancţionat doar economic. Oricum, britanicii sînt amatori pe lîngă Securitate. Asta nu mă împiedică să mă întreb de cînd s-a înfiinţat în cadrul Scotland Yard structura specială de Mind Police, despre care prevestea Orwell în anul 1948, în romanul “1984″… Că Ministerul Adevărului deja ştim cu toţii, este CNN…

Pace, pace, între două capitale! (reeditat)

La solicitarea publicului (Oana şi Cristi), reeditez postul de azi dimineaţă, pe care pe nedrept l-am îngropat sub 20 de videoclipuri, narcisist ce sînt, că nu mă mai satur să mă văd la televizor. Succesul repurtat de acest post ca ediţie princeps, în puţinele ore cît a stat cap de afiş, mă fac să îi redau şansele de afirmare. Zboară, postule, zboară! Deci, reluăm materialul, pentru telespectatorii noştri care au deschis ziarele mai tîrziu.

Dragi aliaţi americani! E timpul să opriţi războaiele. Nu mai lansaţi boambe şi rachete! Este spre binele vostru, imediat şi pe termen lung. Şi vă spun acuşi şi de ce!

Voi, în calitate de cea mai jmeckeră naţie tehnologic superioară, aveţi numai boambe şi rachete inteligente, care, la o adică, i-ar fi putut intra lui Saddam pe fereastră, dacă şi Hussein ar fi venit la întîlnire cu dispozitivul reactiv convenţional – dar nu venea, ocupat să ascundă armele alea de distrugere în masă. Nici nu vă comparaţi cu inamicii ăia crescători de capre, care vin să lupte împotriva voastră, cum zicea Horea, “care are arme, să vie cu arme, care nu, cu furci şi topoare!”. De exemplu, ruşii, nu?

Ruşii, cu care tocmai aţi stricat ciorba, nu au aşa armament dăştept şi zglobiu, că aşa ziceţi voi, că ei sînt mai înapoiaţi, mai “technologically challenged”, mai “low-tech”, mai bazaţi pe efortul militarului de rînd decît pe tehnologia aia de făcut războiul să semene cu Quake 3. Ocupaţi cînd cu dictatura, cînd cu perestroika, ameţiţi de votcă, puşi pe emigrat, mai ignoranţi în ale culturii Sony Playstation timpurii, ruşii nu şi-au trimis rachetele la şcoală, nu le-au dat la pension, aşa că au şi în ziua de azi (să le fie şi ruşine că vin în faţa inamicului cu aşa mizerii!) bombe chiar ne-inteligente, adică proaste grămadă, numai nu tre să le ducă de mînă în faţa obiectivului. De-a dreptul nedemn pentru un Imperiu al Răului care se respectă (vedeţi, domnu Reagan, eu nu am uitat…) Noroc de tunarii şi de rachetiştii iscusiţi ai Maicii Rusii, că dracu s-ar alege de barajele lor de artilerie.

No, ca să nu mai lungesc vorba, e spre interesul vostru să opriţi rezbelul din Irak şi din Afghanistan, dragi americani, şi să nu cumva să vă apucaţi de unul nou cu Ivan (nu, nu am zis Iran). Gîndiţi-vă aşa! Pe măsură ce luptaţi (teoretic), o să folosiţi, şi voi, dar şi ruşii, arsenalul, muniţia, tehnica din dotare. Voi daţi cu bombele inteligente, care se duc la inamic fără să oprească la semafor să întrebe taximetriştii care e adresa, dar şi explodează la destinaţie, deci nu se mai întorc. Sînt de unică folosinţă, aşa cum sper că sînt la voi prezervativele… Ruşii dau cu ce au, cu rachetele toante, adică, de care nu are cum să le pară rău, proastele planetei… Zic bogdaproste că scapă de ele…

Ei, cu fiecare foc executat teoretic executat de voi spre ruşi şi de ruşi spre voi, balanţa se înclină în favoarea Moscovei: voi, cum trageţi o rachetă, cum vă scade nivelul mediu de inteligenţă la nivelul structurilor armate. În vreme ce ruşilor, pe de altă parte, taman ce le creşte. La ei, IQ-ul rămîne constant, doar că se împarte la tot mai puţini. La voi, chiar dacă se împarte la mai puţini, scade dramatic, cu fiecare foc tras. E aritmetică simplă.

Şi parcă vă văd io, cînd o să rămîneţi fără arsenalul “inteligent”, cum îi sunaţi pe diplomaţii Beavis şi Butthead să se ducă la Medvedev să ceară pace… Că Rambo taman atunci o să fie in săptămîna de meditaţie la mănăstirea budistă, lui John Wayne o să îi fete iapa, Chuck Norris o să fie în turneu prin şcolile de corecţie din Texas, Robocop o să fie la inspecţia tehnică periodică, Condoleeza o să fie la spa, cu fetele, Superman în off-season, Jean Luc Picard nu o să poată aduce naveta Enterprise că nu are loc de parcare, iar Bush probabil că o să găsească o grădiniţă unde să le mai citească mlădiţelor americane Răţuşca cea Urîtă, varianta prescurtată şi simplificată pentru ofiţeri CIA. Să îl văd io pe Unchiul Sam pe unde scoate atunci cămaşa…

Teaser pentru mîine: dacă sînteţi cuminţi şi nu mai votaţi cu Băsescu, vă spun bancul cu ruşii, americanii şi prezervativele…

Gura mare, domnu Bush, e doctorie americană…

Dragă George, eu îţi scriu de la Londra, deşi mi-aş dori să fiu prin Caucaz, zilele astea. Vreau să îţi spun cîteva vorbe româneşti, care nu au legătură cu vestitul curcubeu din Piaţa Revoluţiei de care amintirile te năpădesc ori de cîte ori ai de răspuns la o întrebare incomodă.

Deci, George, nu mai plînge după Georgia. Întîi de toate, nu e Georgia voastră, americană, cu capitala în Atlanta, e Georgia din Caucaz. Caucazul, ca să înţelegi, sînt nişte munţi mişto, la Est de Marea Neagră, care, de fapt, e verde-petrol, ca petrolul pe care îl luaţi voi din Iraq, munţi în care cică zeii ăia vechi, de pe vremea Olimpiadei antice, nu chineze, l-ar fi înlănţuit pe Prometeu, ca pedeapsă pentru că le-a dat oamenilor focul. Focul care arde în inimi şi în carburatoare, domnul Bush. Georgia aia e patria de baştină a unui băiat cu care te-ai fi înţeles de minune – Iosif Vissarionovici Djugaşvili, pe care istoria l-a păstrat cu numele de Stalin. Sigur v-aţi fi simpatizat, era aliat, pînă pe 22 iunie 1941, cu un prieten de familie de-al lui bunicu’ Prescott Bush, unul, Adolf Hitler, un zugrav austriac mustăcios şi locvace.

Ei, acum, să îţi explic, domnu Bush, de ce trebuie să haleşti doctoria asta cu gura, paradoxal, închisă, şi de ce e inventată de voi.

Aţi vrut voi, prin 1999, să bombardaţi o ţară independentă, Serbia, pentru că ar fi intervenit cu prea mult patos ca să lichideze o insurecţie paramilitară pe teritoriul unei provincii istorice sîrbe, Kosovo. Şi aţi adus bombele şi avioanele invizibile şi aţi bombardat nu doar Kosovo, ci toată Serbia, inclusiv capitala, în aplauzele comunităţii internaţionale care vă felicita cum faceţi voi dreptate unui popor asuprit, cel albanez – mă iertaţi, kosovar, că i-aţi inventat şi un nume voi, americanii. Nu ştiu cum s-a făcut, că sîrbii nu au ştiut ca avioanele alea sînt invizibile şi v-au dat cîteva cu curul de pamînt, dar aia e altă discuţie.

Uite, mai săptămîna trecută, Georgia aia, din Caucaz, a zis că “enough is enough” şi – sînt convins că fără voia aliatului de la Washington – a trecut să lichideze o “insurecţie” în Osetia de Sud, acolo unde zic ei, georgienii, că osetinii pro-ruşi vor să se desprindă de trupul sfînt al ţării gruzine, care e doar ţara lor, ein Land, ein Volk, ein Saakashvili. Şi, după ce gruzinii au comis eroarea să ucidă nişte militari ruşi, başca foarte mulţi civili amărîţi şi nevinovaţi, maica Rusie a trecut la tocat mărunt, cu tancuri, avioane şi mitraliere. Tot ce are Moscova mai bun, pentru vecinii care au mai început două războaie, în 1991 şi in 2003.

Sînt convins că, la telejurnalul de dimineaţă, pe 8 august, i-a stat Big Mac-ul în beregată lui Bush de la Washington aşa cum i-a înţepenit şi caviarul lui Boris Elţîn, cînd a aflat că televiziunea sîrbă a fost bombardată, în 1999. Dar, înainte să deschizi gura să faci curent, domnul Bush, aminteşte-ţi că voi aţi făcut primii aşa. Doar că la voi toate ţintele erau militare, toate bombele erau inteligente, bombardamentele erau chirurgicale, imaginile cu războiul semănau mai mult cu cele din jocurile video, nu era nici o picătură de sînge, nu era nici o femeie care să îşi plîngă copilul ucis de bombele aliate, pentru că armata SUA era mai preocupată de cum o să se vadă războiul la televizor, decît de cum să protejeze civilii.

Apropo, că tot strigaţi că sînt victime nevinovate printre civili… Sînt, sărmanii, şi nu se bucură nimeni că nişte bieţi nevinovaţi suferă de pe urma războiului. Dar civilii – sîrbi şi albanezi – pe care i-aţi spulberat voi în Kosovo cu bombele se numeau altfel, “collateral damage”. Ce bucurie pe ăia care mureau ca să capete aşa o clasificare NATO…

Mai e o chestie – primul foc de armă l-au tras democraţii ăia gruzini, occidentali, aliaţii americanilor, care cît pe ce să intre şi în NATO, mai acum patru luni, la Bucureşti. Ei, gruzinii, stîrnesc ursul din bîrlog şi, după trei zile de bombardamente, tot Georgia ţipă că nu mai poate. Şi cere pace, strigă “piua!”, roagă NATO să ia poziţie, să condamne şi să înfiereze, de parca Rusia e obligată să oprească războiul cînd cere inamicul sau cînd cere blocul militar uşor concurent. De pe 24 martie pînă pe 10 iunie 1999, tot aţi turnat la bombe peste Serbia şi nu v-a păsat că Rusia vă cerea să încetaţi. Uite, de ce i-ar păsa acum de voi?

Apropo, mai ţineţi minte că SUA glorioasă a invadat, prin 2002, ditamai ţara producătoare de petrol, care nu atacase niciodată Statele Unite, care nu spusese nici “Dă-te mai încolo!” Washingtonului şi care, apropo, nu avea nici un fel de arme de distrugere în masă? Deci voi puteţi invada un stat independent pe baza unei minciuni, dar Rusia nu are voie să îşi facă ordine cu nişte vecini cam turbulenţi la frontieră. A dracului geopolitică…

Şi mai trebuie să ştiţi o chestie, domnul Bush. Dacă tot aţi binecuvîntat “independenţa” unei provincii istorice sîrbe cum e Kosovo, nu văd ce oprelişti ar putea să existe ca să recunoaşteţi şi independenţa Osetiei de Sud şi pe cea a Abhaziei. Ce importanţă are că ei îşi cer independenţa faţă de aliaţii voştri şi că ei îi susţin pe ruşi? Nu sînt ruşii acum un partener strategic pentru NATO? Mai e Moscova inamicul Occidentului? Nu eraţi voi campionii libertăţii? Fiat justitia, pereat mundus? Nu, domnul Bush, nu vorbesc de maşini italiene…