Ca să ne înţelegem, asta nu are nici o legătură cu creştinismul. Din contră, brandingul meu nu are nimic sfînt. Dar, pentru cei inteligenţi, denumirile născocite din capul meu chiar sînt flatante. Să începem cu începutul.
Cred că prin liceu am realizat că denumirile date de mine prind. De exemplu, profu’ de engleză, proaspăt ieşit din facultate, care a avut prima oră din cariera lui didactică la clasa mea, a IX-a A, la momentul respectiv. Am ştiut din prima clipă că i se potriveşte denumirea “Mobutu”. Avea ceva simpatic în el, de dictator african, ca dihania aia simpatică din Madagascar. Şi Mobutu i-a rămas pînă în zilele noastre, deşi de atunci s-au scurs două decenii de împliniri măreţe.
Sînt absolut convins că nu spun mare noutate cu asta, da’ eu nu prea m-am uitat la TVR de cînd mi-am tras cablu acasă, prin clasa a noua, şi am abandonat broadcasterul naţional. De atunci pînă azi chiar nu am fost atent la TVR, deşi am contribuit la bunăstarea cel puţin a unuia dintre miile de angajaţi care aveau cîndva bonusuri, ore suplimentare, prime de sărbători plus cotă-parte din profitul firmei, în vreme ce reporterii de la privat aveau voie să se plîngă pe la colţuri.
Să îmi fie iertat că mă folosesc de titlul ăsta să vă atrag atenţia, da’ nu mă pot dezminţi, aşa i-am învăţat chiar eu pe cei circa 20 de studenţi ai cursului de jurnalism pe care l-am ţinut între 15 şi 18 noiembrie anul de lovitură de graţie 2010, adică încă anul curent. Respectiv i-am învăţat, alături de Saşa Cliuicov şi Igor Guzun, să lovească adînc cu vorba şi să atragă atenţia, să nu se teamă să vorbească de frînghie, în special în casa spînzuratului, să fluiere melodios chiar şi în biserică, dar niciodată a pagubă, să devină cel mai groaznic coşmar al celor pe care moldovenii îi plătesc din banii lor de impozite ca să aibă grijă de ţară.
Ne mîndrim enorm să vă anunţăm că Task Force Media a produs recent un film de prezentare despre activitatea Brigăzii Antidrog din Capitală. Sper să vă placă lucrarea, care, în principiu, relatează despre operaţiuni deja prezentate la ştiri în ultimii doi ani, dar cu care poliţiştii antidrog bucureşteni ţin să se mîndrească.
Bă nene, profa care m-a lăsat corigent la geografie tot a reuşit să-mi lase ceva – am învăţat industria României ca să termin a doişpea de visez şi acum uzinele clorosodice, mina de aluminiu de la Altîn Tepe şi ceramica de Dorohoi. Gaboru’ care mi-a dat amendă pentru că mergeam cu 61 la oră la 10 metri de ieşirea din gloriosul municipiu Vaslui m-a învăţat să casc ochii la vitezometru. Pînă şi doctorii ăia care m-au uscat de bani tot au rezolvat ceva pentru mine: iete-mă, merg din nou pe picioare, după o fractură de bazin şi de femur (auch), pe care nu le-o doresc nici duşmanilor.
We are proud to introduce to you the new Task Force Media website, your complete and comprehensive solution in news production almost anywhere in Eastern Europe. Camera crews, scouting, fixing, post production, technicians, journalists and state of the art full HD equipment. Learn more on www.taskforcetv.com and contact us for a free evaluation of your project!
Mihai Ursu
General Manager
Task Force Media
mihai.ursu@taskforcetv.com
Un avion militar de transport Hercules C 130 e o chestie înghesuită, incomodă şi zgomotoasă, unde pe jumătatea de sus, cetăţeanului îi este foaaaarte cald, în vreme ce aia de jos e la congelator. Asta, însă, avea să o aflăm după decolare, adică în vreun sfert de oră. Timp suficient să trecem peste dezamăgirea că în Hercules nu sînt locuri la geam, pentru că nu există foarte multe hublouri, aşa că o să zburăm pe neve. Bine, măcar, că acuşi se întunecă.
Tiberiu, comandorul însărcinat cu noi, ăia din presă, ne explică pentru a suta oară regulamentele de “embedded media”, în timp ce semnăm hîrtiile prin care ne asumăm toate riscurile prezenţei în zonă de conflict. Locotenent-colonelul Nezir ne expune, cu o retorică de PR imbatabilă, după ce ne vede privirile neîncrezătoare în legătură cu aparatul care a zburat şi în Vietnam, pe vremea cînd Rambo era tînăr, că avioanele sînt ca vinul, pe măsură ce îmbătrînesc sînt tot mai şi tot mai bune. Uite aşa era atmosfera în agregatul zburător cu destinaţia Afghanistan, în care eram împachetaţi, oameni şi bagaje, pentru o noapte de zbor către ţara unde talibanii şi aliaţii numai ce se puseseră pe picior de război.
(Cortul în care ne-am făcut veacul în Afghanistan. Mihai Jipa, de la Pro TV, Mihai Ursu, Cătălin Isopescu şi un caporal de la Batalionul 26 Infanterie “Scorpionii Roşii”, să mă ierte că i-am uitat numele)
În momente din astea, stai să te gîndeşti la diverse lucruri mărunte, de genul: “Am luat destule casete? O să îmi iasă măcar jumătate dintre subiectele pe care le am în minte? O să văd vreun taliban? O să ne lase comandantul să fumăm şi noi o ţigară în astea 12 ore? Oare e bine să afle mama şi tata de la televizor că sînt prin ţara cu Bin Laden, sau ar trebui, totuşi, să le dau un telefon de acum să le spun?” Iete, prostii de genul ăsta.
(Mihai Ursu şi Cătălin Isopescu printre refugiaţi afghani, în mijlocul pustiului din Kandahar)
Cătălin Isopescu, ghemuit lîngă şi el printre bagaje şi fierătănii militare, pe o bancă formată din bare de aluminiu şi plasă textilă care, după 12 ore de zbor, aveau să ne devină “embedded” în posterioare, strînge de camera Sony DSR 250. Nu îmi explic cum de ne trimite întreprinderea în zonă de război cu ultima sculă de aparat, în anul de graţie 2002. Dacă se strică de la vreo bombă, nu e păcat?
Şi, înainte de decolare, cum îmi număram conservele pe care le luasem la sfatul lui George Orbean – deja veteran în Afghanistan – de pe banca din spatele meu se aude o voce familiară cu o melodie cunoscută şi tare dragă mie. Pe piesa asta îmi plăcea să dau casetofonul la maximum acasă la Mihaela şi Ninel Berneagă acasă, cînd făceam petreceri în facultate, şi să o terţez – cine ştie muzică înţelege. “Mamă, unde eşti? Bate-mă, de vrei, dar vino să mă iei! Lalalalalala…!” În trei secunde, o ardeam la terţă pe două voci şi mă gîndeam: “Uite, frate, cine o fi soldatul ăsta de seamănă la voce cu ăla de la Spitalul de Urgenţă?”
Şi cum nu îmi place să las mistere nedezlegate, întorc capul – ceea ce era un efort în condiţiile supraaglomerate şi claustrofobe din avionul cu pricina – şi să îmi stea inima în loc. Mă terţasem taman cu nimeni altul decît Dan Helciug, care îmi arăta semnul internaţional cu degetul sus. Cu degetul mare, adică “thumbs up!“, nu celălalt… Ce tare!… Eram pasager în acelaşi autobuz aerian zgomotos şi de o vîrstă cu mama (nu spun cît, că nu e frumos despre doamne) cu Dan Helciug, vocalul celei mai tari trupe de rock din România, al cărei fan declarat eram şi sînt. Aşa că am zis şi eu: “Ori la bal, ori la spital!” Uite aşa să tot mergi să îl cauţi pe Bin Laden…
(Comandantul m-a lăsat să parchez aparatul după ce ne-am întors…)
În Afghanistan s-au întîmplat multe şi am făcut destule materiale. Şi cu armata, şi fără de armată, printre afghani, în Kandahar, şi o să povestesc şi despre ele cîndva. Mai mişto a fost că, după ce mi-am dat cea dintîi demisie de la Prima TV, directorul de atunci al ştirilor, cu un nom de plume uşor diferit de cel din buletin, nu m-a lăsat să îmi iau amintire materialele din arhiva întreprinderii. Dacă aş fi fost o zdreanţă, i-aş fi întors favorul ultima oară cînd l-am avut în faţa microfonului în direct, prin anul 2005, şi i-aş fi spus pe post numele din buletin – secretul lui Polichinele, de altfel, că îl ştiu toţi colegii din presă, dar nu şi publicul. Dar sînt băiat cu obraz, aşa că mă rezum doar să îi dedic următoarea melodie, în cazul în care mai comite careva eroarea să îi dea pe mînă vreun departament de ştiri pe vreo undeva.
