Nostalgia răzmeriţelor de altădată…
“No news is good news”, chiar şi pentru noi, cei care trăim de pe urma lor. Îmi place să cred că noi sîntem ca pompierii: nu ne dorim să aibă loc nenorociri, dar, dacă se petrec, măcar ştim ce să facem. Deci, pe de o parte, ne bucurăm cînd e pace în ţară, ca oricare alt cetăţean. Pe de altă parte, nu ştiu cum aş putea să le mulţumesc studenţilor greci care au încercat să ocupe ambasada elenă din Londra pe 8 decembre 2008.
Să tot fie vreo şase luni de cînd mă plictiseam de moarte în Marea Britanie, fără Duduieni şi Cămătari cu săbii şi pistoale, fără un pic de gaz lacrimogen de calitate cum are poliţia sîrbă, fără ceva adrenalină în venă. Şi au venit băieţii şi fetele din clipul de mai jos, filmat cu camera de pe calculator. Şi au luat cu asalt ambasada, au dat foc steagului elen şi s-au încontrat cu poliţia britanică. Motiv pentru care m-am deplasat la faţa locului şi eu, cum ar consemna un miliţian în procesul verbal.
Ei bine, cam de asemenea scene aveam parte măcar de două-trei ori pe lună în România şi prin ţările cu limbi ciudate numai de mine şi de ei ştiute pe unde mă obişnuisem să colind. Dragi studenţi greci, de Moş Nicolae, bătaia asta în stradă cu poliţia e aproape ca un cadou pentru mine. Dacă nu erau în ţară mari discuţii pe tema constituirii guvernului, vedeaţi tot circul de mai jos în direct la Antena 3. Dar şi înregistrat e bine…
Aş putea să mai menţionez că în spatele camerei să afla o domnişoară de 24 de ani, Diana Şoldan, prima dată scăpată în mijlocul unor asemenea paranghelii. Mersi, Diana, sînt mîndru de tine! Domnişoara Diana a ţinut camera sus şi a filmat, deşi pumnii şi bastoanele zburau cu dărnicie în jurul nostru, din toate direcţiile.
Am văzut bărbaţi în toată firea care au luat-o la sănătoasa confruntaţi cu perspectiva de a şi-o lua pe cocoaşă de la necunoscuţi cu cagule sau în uniforme, iar asta nu doar de-a lungul carierei, ci şi în ziua şi în locul cu pricina. Noi nu am plecat, am rămas acolo şi am făcut treaba. Business as usual pentru mine. Deci sîntem o echipă beton. Şi, întîmplător, am constatat în aceeaşi zi că am cam tot atît păr alb în cap la 30 de ani ai mei cît domnul Ursu senior, adică tata, la 50 de ani. Măcar acum ştiu cum l-am obţinut.
Da, ea este Diana. Sînt foarte mîndru de ea.
Un metrou pînă în Beirut şi un taxi pînă la Vukovar..
Cu metroul pînă la staţia Marble Arch încă mai aveam impresia că eram la Londra. Nu era prima oară cînd făceam drumul ăsta, dar ceva plutea în aer azi. Orice zi care începe cu “Vjetar piri, Srbija se siri!”*** înainte chiar de pasta de dinţi se termină interesant…
De la Marble Arch, cum ieşi în Oxford Street la dreapta şi imediat prima tot la dreapta, pe lîngă cinema Odeon, este traseul pentru un Liban rapid în Londra. De cum treci de cinematograful cu damf de popcorn (următorul inamic pe lista de interdicţii a britanicilor, după ţigări), capitala bătrînului imperiu miroase altfel, a cofetărie şi a tutun de shisha, adică de narghilea. Emblemele pietroase şi denumirile ţepene englezeşti de pe clădiri dispar, accentul impecabil de Londra devine pe nesimţite tot mai stricat, firmele încep să fie scrise în diverse litere exotice şerpuite şi te scufunzi încet în micul Beirut din inima Albionului.
Te uiţi în jur şi te întrebi ce e cu soarta englezilor la cămaşă albastră cu berea într-o mînă şi cu ţigara în cealaltă, în picioare, pe trotuar, ca osîndiţii, care aici sînt de negăsit. În locul pub-urilor austere, cu bere caldă şi acidă, mîncare dubioasă, meciuri cu Chelsea la plasme, proorociri despre bursă şi mirosuri de cantină a săracilor, aici stau întinse cît toată strada terase generoase, încălzite de radiatoare mai puternice decît rotisoarele, cu scaune de sultan pe care boieresc arabi netulburaţi în exerciţiul plenipotenţiar al fumatului de narghilea colorată în toate aromele de portocală, smochină, cafea cu melasă ori cireaşă – nectarul şi ambrozia prinţilor care domnesc peste deşerturile cu nisip, miraje, petrol şi geopolitică.
Pe stradă, nici urmă de picior dezgolit şi de rochiţă scurtă de englezoaică născută cu pint-ul de bere în mînă – femeile au chipul acoperit şi merg la trei metri în urma bărbatului. “Fish and chips” e o blasfemie, iar alcool nu se găseşte nici măcar în termometre. Aici este Edgware Road, cartierul general al arabilor în Londra.
Evident că sînt prin zonă cu treaba. După ce termin de filmat un material despre băncile islamice – sau băncile Sharia – nu mă lasă, totuşi, inima să plec. O cafea banală pe o terasă la margine de lume mi se pare o răsplată minimă pentru moralul meu mereu în nevoie de stimulente. O biată cafea pe o terasă unde singurul loc liber, după voia lui Dumnezeu, Allah sau cum vreţi voi să îi ziceţi, este lîngă un englez astenic şi ras în cap, despre care aflu totul în mai puţin de 12 minute.
Colegul scrie la o revistă pentru bărbaţi, dar nu despre loţiuni de bărbierit sau despre prezervative care nu se îndoaie de la mijloc, ci face autobigrafii despre bărbaţi care chiar s-au dovedit demni de numele ăsta: reporteri de război vestiţi din Vietnam, militari care s-au aruncat peste grenade ca să îşi salveze camarazii şi au scăpat ca prin minune sau, mai nou, despre bărbaţii care cîştigă concursurile de poker pe un milion de dolari. Îl uimesc şi eu după ce o intimidez pe o tînără ţigancă cerşetoare venită să ne ceară “fifty pi, pliz”. Îi răspund în româneşte cu tupeu şi femeia, zîmbind că a priceput mesajul, se înroşeşte, face stînga împrejur şi dispare. Asta îmi dă un nou subiect de discuţie – ce sînt maneliştii şi cu ce dăm prin locuinţă ca să scăpăm de ei.
Două ore mai tîrziu, Edgware Road nu mă lasă să plec acasă. Cînd eram cu un picior în metrou, un român despre care nu ştiam foarte multe vrea tam-nesam să stăm la o cafea. Şi stăm. Şi constatăm că eu şi cu băiatul ăla, webmaster şi expert IT la costum impecabil englezesc, plecat de acasă de 12 ani, avem în comun prieteni dintr-un trecut care ne-a legat fără să ştim: Robi, rockerul din Dej, Luci Sepultura, metalista satanistă recent pocăită, pe vremuri îndrăgostită lulea şi fără speranţă de prietenul meu Octav, un insensibil care nu îi împărtăşea sentimentele, Eternal Mourning şi alte cîteva trupe de rock din underground.
Spectacolul continuă, însă, indiferent la discuţiile noastre. Lîngă noi, pe aceeaşi terasă, şase tineri arabi care au mîncat shaorma de miel, au băut cîte două ceaiuri mari şi au fumat două shisha se ridică de la masă şi o iau la sănătoasa hlizindu-se. “Fug de datorie, trag clapa permanentă”, un motto universal valabil. Unul dintre ei, grăbit să tragă clapa, îşi uită telefonul mobil cu clăpiţă pe masă. Aparatul nu rămîne orfan multă vreme: un trecător, suficient de bronzat, îl vede, îl ia cu un gest firesc, îl evaluează, îl bagă în buzunar şi pleacă mai departe, în aplauzele tinerilor arabi de pe terasă. Pe terasă, chelnerii fac dispozitiv de siguranţă şi deja mă simt mai protejat: ospătarii stau acum cu ochii pe clienţi ca pe butelie, în special pe ăia care dau semne că au cam terminat de mîncat.
Cu datoriile achitate, îmi croiesc drum către Marble Arch, printre cerşetorii care vorbesc o limbă suficient de familiară oricui a văzut filmul “Gadjo Dilo”. Doar că ăştia de aici umblă deghizaţi în haine de arab sau de indian. Sătul de frig, iau un taxi, să mă aducă înapoi în Londra lui Benny Hill şi a Măriei Sale, Regina, a stăpînului Westminster, a lui Sherlock şi a berii cu gust de leşie expirată. Supriză, şoferul se dovedeşte sîrb, născut în Vukovar, un oraş pe care soarta l-a aruncat puţin mai la nord de frontiera dintre Croaţia şi Serbia, mai mult decît şi-ar fi dorit Srdan şoferul. O dau imediat pe sîrbeşte şi omul îmi mărturiseşte cît se consideră de norocos: cu o zi înainte, a avut-o client pe Annie Lennox, căreia i-a spus cît de mult o iubeşte, iar Annie l-a luat de mînă şi l-a privit în ochi. Deja e convins că nu a venit la Londra degeaba. Ne despărţim cu urări de “Cuvaj se!”** şi “Zivela ţara ta!”* reciproce.
Despre ce e povestea asta? Nu ştiu nici eu, să zic drept. Pentru mine, aşa arată o zi fără evenimente senzaţionale la Londra.
*** Presimt că nu ştiţi ce e aia dintre ghilimele, aşa că vă explic: “Kisa pada, Srbija propada/Vijetar piri, Rvacka se siri!” este un slogan naţionalist croat, pe care îl credeam uitat de istorie în Balcani, în vremuri la care nimeni nu se va mai întoarce, dar pe care l-am găsit în mileniul trei, desenat pe un perete într-o crîşmă englezească, cu o seară înainte de momentul Edgware, împreună cu un prieten sîrb. Prietenul sîrb, mereu cu opinie separată în chestiuni de geopolitică, a avut oarece precizări de nuanţă de făcut referitor la lozinca ustaşilor, aşa că a luat carioca, a şters “Rvacka”, a pus în loc “Srbija” şi invers. Şi, mîndri de ispravă, împreună cu el şi clar sub influenţa alcoolului, am strigat sloganul cel nou pînă dimineaţa, punctînd ritmul cu pumnii de masă, spre bucuria vecinilor. Noroc că jucam în deplasare…
** “Ai grijă de tine!” (lit: “Păzeşte-te!”), expresie uzuală în limba sîrbă
* “Zivela!” (pronunţat “jivela”) înseamnă “Să trăiască!”, referitor la o persoană sau la un substantiv de genul feminin, în limba sîrbă. “Ziveo” este varianta la masculin, “Ziveli!” este forma de plural.”Zivela Srbija!” înseamnă “Trăiască Serbia!”
NOTA FINALĂ: Asta înseamnă, cel mai probabil, naraţiunea circulară. Totul a început cu un sîrb nervos care avea ceva de reglat cu un croat anonim care se răzbună pe toaletele din Londra. Istoria s-a încheiat tot cu un sîrb, din Croaţia, care nu avea nimic de împărţit în afară de şoseaua pe care conducea un taxi de noapte din inima capitalei marelui imperiu de acum două veacuri.
