În urmă cu 12 ani, pe o vreme cam ca asta de nasoală, am început să lucrez în televiziune, în localitatea numită Iași. Pe atunci, știrile se scriau la mașină, prompterul era un maldăr de foi, camerele erau VHS, corespondențele la București se trimiteau prin fax, mergeam pe teren cu autobuzul sau chiar pe jos, dacă nu primeam “liber” pentru autobuze - rareori prindeam mașină – telefoanele mobile erau jucării de beizadele, internetul era o legendă urbană, echipamentul pentru transmisiuni live era cam cît o platformă de lansare a rachetelor în cosmos, microfoanele wireless erau o dorință, camerele ascunse nu existau nici măcar în imaginație. Videotelefoane? Văzusem în Star Trek, dar cine avea timp să creadă toate filmele SF? Cînd ningea, mergeam hei-rup prin zăpadă, strîngeam din dinți, sfidam frigul și visam la viitorul în care mă vedeam cel puțin editor… Pe atunci, apropo, se putea fuma în orice redacție. Era chiar obligatoriu…
Televiziunea – primii doisprezece ani sînt mai grei…
Dragi studenţi fără treabă, măsuraţi-vă vorbele!
Din capul locului ţin să precizez două lucruri. Primul ar fi că, după părerea mea, vasta majoritate a studenţilor români de la Christchurch University din Canterbury, Marea Britanie, sînt oameni cu capul pe umeri, preocupaţi să îşi vadă de studiile pe care statul român, părinţii lor sau ei înşişi le plătesc cu bani destul de grei. Din acest motiv, materialul de faţă le este destinat, după cum spune şi titlul, doar celor cîţiva pentru care aparent programa didactică pare să fie suficient de laxă încît să le dea timp îndestulător pentru insultat pe internet.
Al doilea lucru ar fi că nu am un obicei din a mă justifica ori de cîte ori public un material şi îmi place, vorba lui Marius S., să nu mă bag în cocină, ca să nu mă mănînce porcii. De data asta, însă, ţin să îmi impun punctul de vedere cu argumente, pentru că nu fug de nici o confruntare. În special cînd e vorba de numele şi de obrazul meu.
Ei bine, am publicat, pentru cei care nu ştiu, un material în Libertatea, despre mai multe probleme care le fac zile grele studenţilor de la Canterbury Christchurch University. Un material de care nu mi-e deloc ruşine, pentru că a fost documentat la faţa locului, cu interviuri de la vreo 5-6 studenţi şi de la un reprezentant al lor. Citiţi singuri comentariile, dacă nu le-aţi citit, ca să vedeţi de ce public toată istoria de mai jos pe pagina mea, pentru că nu mai stau să explic a mia oară în ce constă problema.
Să începem, deci, cu cei care stau prost cu memoria. Domnişoara Nicoleta Crăciun, de exemplu, îmi povesteşte că, din cauza permisului care întîrzie, nu poate să lucreze, motiv pentru care s-ar putea, într-o bună zi, să nu mai aibă cu ce plăti chiria. După ce cîţiva colegi de-ai ei au umplut pagina Libertăţii cu înjurături mitocăneşti la adresa celor citaţi – deci şi la adresa ei – tînăra o dă la întors şi spune, la ceas tîrziu de noapte, pe forumul ziarului, că a fost taman pe dos:
“Nicoleta Craciun | 2008.11.28 | 00.39
Ati auzit de cinste?
Imi pare chiar rau ca trebuie sa pun commentul acesta dar nu am ce face. Am vrut sa ajut si s-a ajuns la o nebunie totala. Ursu a venit dragut si lingusitor, nu mai stia ce sa faca ca sa scoata vorbele de la noi…mai omule, tu ai auzit de cinste? “
Da, şi ca să fie dincolo de orice dubiu că sînt necinstit, vă prezint şi proba incriminatorie. Priviţi, iată cum eu, cu samavolnicie, ca un şacal, am smuls vorbele cu cleştele de la această domnişoară, mai linguşitor, mai sub ameninţarea armei, după ce, evident, i-am pus niscai substanţe psihotrope în cafea, ca să nu îşi dea seama ce face. Cu întrebări ticluite anume, cu viclenii de neînchipuit, am smuls următoarea confesiune…
Priviţi cum mă dădeam de ceasul morţii să îi smulg cuvinte neadevărate! Domnişoară, poţi să îţi înghiţi vorbele cu niscai pîine, să nu îţi pice greu la stomac! Eşti majoră, ar trebui să ştii să îţi asumi răspunderea şi consecinţele pentru cuvintele tale.
Te înţeleg că te-au intimidat dulăii ăia jmeckeri care ştiu totul despre oricine, în special despre femei, şi scriu idioţenii pe pagină la Libertatea, dar adevărata probă de caracter este atunci cînd te ţii drept pe furtună. Da, e şi asta tot o metaforă, exact ca metafora cu “ciocanul şi nicovala” sau cu păianjenii, pentru cei care au ratat orele de literatură română în clasa a VI-a (a şasea, dacă nu pricepe cineva). Apropo, “Ursu” sînt pentru colegii de aceeaşi vîrstă cu mine şi doar pentru unii tineri ca tine, cei care consider eu că merită. Pentru dumneata, domniţă, e valabilă în continuare formula “domnul Ursu”. În plus, termenul “comment” nu există în limba română, ai putea încerca, însă, la risc, substantivul comun simplu de genul neutru “comentariu”. În aceeaşi ordine de idei, eşti sigură că ştii ce înseamnă “linguşitor”?
Să mergem mai departe! Deci poate că Nicoleta, influenţată şi constrînsă, evident, de nemernicul de mine, spune vreo prostie. Dar, în mod clar, prostia aia va fi infirmată de un student mai cu autoritate. Cum ar fi Georgiana Chiper, de la Asociaţia Studenţilor de la CCCU. Iată, imaginile nu pot minţi…
Ciudat, dar parcă ai zice că, totuşi, Georgiana confirmă că sînt probleme cu permisele de muncă şi că mulţi studenţi sînt siliţi, din lipsă de bani, nu de bucurie, să lucreze la negru. Deci s-ar putea să fie adevărată şi istoria asta, pînă la urmă… În fond, Georgiana reprezintă o asociaţie. Dar, în mod clar, povestea cu discriminarea trebuie să fie tot o gogoriţă pe care am scos-o din context. Cine ştie, de fapt, ce a vrut să îmi spună tînărul Adrian Vasile, atunci cînd a scăpat în conversaţie cuvîntul “discriminare”…
Aţi reţinut din conversaţie că şi chiriile or fi mari, deci poate că din cauza asta s-ar putea, într-un scenariu apocaliptic născocit de mintea mea bolnavă, ca studenţii să mai strîngă cureaua… Ştiţi, şi asta e tot o figură de stil, dar, după cum îi spune şi numele, invenţia asta drăcească e doar pentru cei care cunosc semnificaţia termenului “stil”. George, de exemplu, poate o fi vrut să spună altceva cînd s-a exprimat “mîncarea să fie exact cît să trăieşti”. Poate că în unele culturi asta o semnifica prosperitate. Iată cuvintele sale din interviu. Da, e desincronizat sunetul cu cîteva secunde, pentru că un troian mi-a devorat un .dll din Program Files şi nu am ce-i face. Dar astea sînt vorbele lui.
Poate că şi tinerele studente care mi-au povestit cum s-au simţit discriminate atunci cînd au încercat să se angajeze vorbeau discuţii să se afle în treabă cu băiatul dotat cu cameră video. Dar erau într-un amfiteatru plin cu studenţi, care le auzeau ce spun şi care ar fi putut să corecteze acolo un neadevăr. Nu doar că au tăcut toţi ca peştele pe grătar, dar cînd i-am întrebat care este părerea lor, au evitat camera, ca nişte eroi. În fond, ei sînt curajoşi doar cînd e vorba de înjurat pe forum, anonim.
Aşadar, vitejii care tac şi fug de camera video sînt zmei pe internet şi nu se dau înapoi să batjocorească o fată de 18 ani din vorbe, doar pentru că ea a avut mai mult curaj decît ei toţi la un loc şi a deschis un subiect incomod. Cu pseudonime, ca nişte bărbaţi adevăraţi, ticăloşii au dat cu insulte în oameni care au avut curajul să îşi dea numele şi fotografia în ziar.
Poate că învăţătura de minte pentru nemernicii care s-au apucat să înjure ar fi să mă fac că nu ştiu de problemele lor pe viitor, oricît de grave ar fi ele. Dar asta nu e deloc o soluţie. O soluţie ar fi să priceapă şi ei că jurnalismul nu reprezintă cîntat în strună şi copiat de comunicate. Feciorii mei, să vă dau o veste năucitoare: ştirile nu înseamnă imnuri de slavă pentru autorităţi, procese verbale de la conferinţe de presă şi cronici insipide de la expoziţii. Jurnalismul, măi copii, înseamnă să ai curajul să zici de funie exact în casa spînzuratului, să strigi cît te ţin plămînii că regele e dezbrăcat şi că pomul lăudat este un nenorocit de boschet cu aguridă – sper să înţelegeţi profunzimea acestor metafore. Şi să faci toate astea sub semnătură, punîndu-ţi numele pe cuvintele tale, iar în cazul meu apărînd şi la televizor în video ca să îmi asum răspunderea pentru tot ce spun.
Deci, dragi comentatori fără de treabă… Trec peste insultele şi calomniile – la adresa mea şi la adresa colegilor voştri – pe care voi le-aţi postat şi pe care eu am avut grijă personal ca Libertatea să le dea jos de pe internet. Nu cred că vă permiteţi, oricum, să le plătiţi daune colegilor, darămite mie, iar la anii voştri îmi amintesc că am făcut poate tîmpenii şi mai mari. Pe de altă parte, măi copii, ţin să vă aduc aminte că eu colindam de nebun prin Kandahar, bastionul talibanilor, pe vremea cînd voi începeaţi să vă întrebaţi de ce vă creşte păr axilar. Adică sub braţ. Dacă v-aţi fi îndurat să schimbaţi de pe Taraf TV pe ştiri, poate că m-aţi fi văzut la televizor transmiţînd din nişte locuri unde nu cred că voi v-aţi descurca să găsiţi un veceu. Băiatul ăsta pe care îl vedeţi zîmbitor şi amabil a văzut destule la 30 de ani ai lui, are aproape un deceniu de apărut la televizor pe portofoliu şi niscai premii. Puteţi să daţi o căutare pe Google sau pe Youtube cu numele meu şi o să vedeţi cam pe unde mi-au călcat bocancii. Deci nu ne tragem de şireturi. Nu îmi place să mă laud, dar e cazul să vă trasez o graniţă peste care nu aveţi voie să treceţi. Vă respect în măsura în care vă purtaţi cuviincios.
Le-ar plăcea unora dintre ei să transforme Canterbury într-o republică separatistă, unde să nu vină presa să îi întrebe de sănătate. Mai ales acelora care, poate, chiulesc de la cursuri ca să posteze insulte pe internet, fac scandaluri, se bat şi ajung să aibă restanţe. Iar dacă au restanţe şi chiulesc, nu e doar problema lor, e şi problema mea, pentru că, atunci cînd le achită statul român şcolarizarea, o face din impozitele pe care şi acum eu le plătesc în România. Poate că i-a deranjat adevărul pe unii studenţi care şi-au umplut colegii rămaşi în ţară cu poveşti despre cît de bine o duc ei în Marea Britanie. Martor mi-e Dumnezeu, eu primesc bani de la un ziar şi de la o televiziune, şi tot parcă mi-ar mai trebui, nu trebuie să fii un geniu să îţi dai seama cît de bine trăiesc studenţii. Ei bine, pe toţi cei care au ceva de ascuns îi asigur că sînt un tip al dracului de curios.
Dragi studenţi, am fost şi eu ca voi şi îmi sînteţi dragi, aşa că o să vin cu drag şi ori de cîte ori am chef în Canterbury, cu fruntea sus şi gata să discut cu oameni civilizaţi. Aveţi în mine un prieten şi un aliat, gata să ia atitudine pentru voi şi pentru drepturile voastre. Nu vă lăsaţi intimidaţi de nişte derbedei plini de curaj doar la ei acasă, în spatele laptopului, dar fricoşi cînd e să îşi asume vreo răspundere pe numele lor. Ei invocă dreptul la liberă exprimare pentru a insulta. De fapt, tocmai faptul că voi aveţi curajul să vă exprimaţi liber şi responsabil îi irită. Ei sar şi vă dau în cap în spaţiul virtual atunci cînd voi, încrezători în libertatea de a vorbi, vă ridicaţi şi spuneţi adevărul. Vă spune un om trecut prin viaţă – ei sînt stofa din care se croiesc micii dictatori de după facultate, şefii fără talent, dar cu gura mare şi spurcată, cei pe care o să îi urîţi din toată inima cînd o să profesaţi în meseriile voastre. Dacă le rezistaţi acum, vă asigur că mai tîrziu nu o să mai aibă curajul să vă închidă gura.
Onanişti on-line, futu-le paradigma…
Cîţi dintre noi vor să înjure Guvernul? Apropo, despre Poliţie aveţi toţi numai gînduri bune? Casa de Pensii este în regulă, da, nu aveţi nimic de reproşat? Romtelecom, RADET, firma de cablu şi providerul de net vă mulţumesc de fiecare dată? Aţi vrea să le spuneţi cîteva cuvinte din inimă? Spuneţi-mi şi mie unde aţi găsit pe paginile lor de web locul de scris înjurături. Da, l-am căutat şi eu şi nu prea e de găsit. Deşi guvernul e al nostru, armata e cu noi, poliţia e în jurul nostru, pensiile sînt departe de noi, chiar şi cînd ajungem pensionari… Am avea dreptul toţi la o vorbă, din cînd în cînd…
Spuneţi-mi şi mie pe paginile web ale cîtor dintre aceştia găsiţi înjurăturile şi invectivele pe care majoritatea ziarelor on-line româneşti le găzduiesc cu generozitate. Forumurile ediţiilor electronice colecţionează injurii şi invective de la curajoşi anonimi, de parcă insultele ar fi nişte medalii, trofee sau premii… Asta, culmea, deşi diatribele sînt la adresa propriilor jurnalişti şi a oamenilor care au curajul să iasă în public şi să vorbească despre probleme care ne privesc pe mulţi, dacă nu chiar pe toţi.
Deci cînd eram de 12 ani, ţara avea patru comentatori: Teoharie Coca-Cozma, Cornel Pumnea, Cristian Ţopescu şi Dumitru Graur. Şi atît. Ei stăteau frumos în tribune, ştiau cel mai bine cînd e momentul ca Balint să intre în joc şi să salveze meciul, la ce ore ale amiezii e Duckadam mai în formă, cum pasează lateral Belodedici în funcţie de viteza vîntului de Vest. În fine.
Au trecut anii şi acum ne-am pricopsit, prin graţia internetului, cu o grămadă de comentatori. Deloc nişte oameni cu talent şi charismă ca aceia de mai sus, chiar din contră. Un secol după ce Darwin a stabilit că speciile evoluează prin selecţie promovînd calităţile şi fondul genetic superior, specia umană s-a decis să îl contrazică vehement. Dragii mei, s-a dezvoltat în paralel cu noi o rasă mutantă, ochelarist-onanistă, rebut al evoluţiei omeneşti, care trăieşte la umbra jaluzelelor, hrănită cu junk food şi cu propriile dejecţii verbale lansate într-o limbă română aproximativă pe internet, în luptă de uzură cu gramatica şi cu punctuaţia, o rasă care nu are nevoie de locomoţie, pentru că nu iese din casă şi e, deocamdată, un mare mister cum de se reproduce specia regresivă de care vorbim, în condiţiile în care nimeni nu vrea să întreţină raporturi sexuale fizice cu aceste creaturi.
Cum viaţa sexuală a exemplarelor acestei specii se petrece exclusiv pe calculator, vietăţile în cauză stau lipite de ecran în permanenţă şi, deoarece suferă mult din pricina faptului că oamenii nu îi suportă şi nu le prea acordă atenţie, creaturile respective urmăresc locuri publice virtuale spre care se îndreaptă privirile cît mai multor oameni. Iar atunci cînd simt că e loc de băgat în seamă, lovesc cu curaj, ascunşi în spatele pseudonimelor, pe forumuri. Şi, pentru că nu ar fi oricum în stare să priceapă despre ce este vorba ca să poată lansa o conversaţie, bipedele respective încep să arunce cu înjurături în oricine, despre orice. Important este să provoace reacţii, să simtă feedback, deşi feedback-ul e de la sub-oameni de teapa lor, aceiaşi în permanenţă, care îşi servesc voios replici ca între necunoscuţi, deşi ştiu că discută într-un cerc de 3 oameni cu 45 de “nick-uri” diferite, 30 de ele de femeie, deşi toţi sînt masculi. Asta îi ajută să aibă, pentru scurt timp, inegalabila senzaţie de putere pe care o încearcă un asasin de ţînţari în serie cînd nimereşte din prima insecta cu manualul de la Dacie.
Puterea de clarviziune este principalul atu al lui “Homo masturbatorus comentatorus”. De la mii de kilometri distanţă, mamiferul în cauză ştie, cu puteri deasupra capacităţii noastre de înţelegere, poate şti cîtă şpagă şi-a luat pentru un articol nu ştiu care reporter, cît de curvă este o altă jurnalistă, cum e, de fapt, realitatea, că de fapt ziariştii scriu numai minciuni. A, da, să nu uităm şi că “o să le arate ei”. Cînd articolul e semnat de o femeie, e doar o chestiune de timp pînă cînd băieţii atotştiutori îi scot dosarul, în 15 minute de la apariţia materialului ei vă spun tuturor a cui paraşută este domnişoara, a cui paraşută a fost şi, în încheiere, cum i-au pus-o şi ei, şi nu o singură dată, ci împreună cu prietenii de la bloc, cu tovarăşii din regimentul unde au făcut armata şi cu echipa lor de hockey preferată, cu rezerve, antrenori şi maseuri cu tot.
Deşi nu stăpînesc nici măcar formele de conjugare a verbului “a scrie” în limba română, indivizii nu se dau înapoi să dea sfaturi de orientare profesională pentru jurnalişti de genul “dă-ţi demisia” (chiar şi unui freelancer), “mergi în Irak dacă eşti şmecher!” (unuia care a fost în Afghanistan de prin 2002) sau aprecieri de profesionalism din categoria “tu ai făcut facultatea de jurnalism?” (unuia care a terminat-o cu 10, adică mie, în toate cele trei cazuri). Să te ferească Dumnezeu să fii femeie şi să apari în spaţiul public, în calitate de autor sau de intervievat! Eşti halită, păpuşă, vei fi făcută poştă verbal de o gaşcă violatori în serie incapabili să dezbrace o femeie altfel decît la strip poker pe computer, aflaţi în paralel cu realitatea.
În fapt, m-a sunat azi aproape în lacrimi o domnişoară care a fost suficient de drăguţă să îmi dea interviu pe o temă destul de nasoală – despre cum studenţii români şi bulgari din primul an de la o universitate din Marea Britanie sînt batjocoriţi de autorităţile de aici. Tinerii nu cer de pomană – vor să muncească şi sînt gata să îşi caute de lucru ca să se poată întreţine, dar aşteaptă de trei luni permisele de muncă pe care ar fi trebuit să le primească din septembrie. Mai erau citaţi încă vreo patru oameni în articolul ăla, dar pe ea au început să o ia la miştouri ieftine, la aluzii sexuale de la bariera Popeşti-Leordeni cu Şoseaua de Centură, nişte băieţi foarte curajoşi, anonimi, pe pagina Libertăţii. Părinţii fetei au citit comentariile şi nu ştiau ce să mai creadă, fetei îi părea rău că a vrut să le facă un bine colegilor şi să ia atitudine în numele lor.
Aşadar, o fată de 18 ani care a avut curajul să apară cu poza şi cu numele în ziar să poată fi insultată de nişte nemernici care nu sînt nici măcar obligaţi să îşi dea numele mi s-a părut un pic nedrept. Prin urmare, le-am rugat frumos pe colegele din redacţie să modereze comentariile, iar ele le-au şters cu totul, pentru că li s-au părut jignitoare, calomnioase, revoltătoare. Asta ca să lămuresc misterul comentariilor dispărute de pe pagina Libertăţii. Întîmplător, majoritatea comentariilor acelora erau scrise de nişte feciori frustraţi, studenţi şi ei pe acolo, şucăriţi că nu le-am luat interviu şi lor, pentru că doar ei ştiu “cum stă treaba”. Deşi, cînd m-am dus cu camera pornită spre ei, au fugit de ea ca Hayssam de justiţie şi ca Băsescu de adevăr.
Iar acum, dragi colegi jurnalişti, vă rog să vă gîndiţi bine şi să îmi spuneţi şi mie cam de cîţi bani sînteţi dispuşi să mai staţi capră pentru toţi mocofanii cu acces la net, cu bani de la mama şi chef de înjurat ziarişti în scris şi sub anonimat. Serios. Am stat de vorbă cu cîteva colege din presă şi mi-au spus, dragele de ele, că nici nu mai deschid ediţiile on-line pe unde le apar articolele, pentru că s-au săturat să citească mizerii despre numele lor. Cînd eu m-am lăsat de scris la ziare, ediţii online nu existau, iar acum, cînd m-am reapucat, am constatat că neşte chestii nu prea se leagă.
Nu se leagă, întîi de toate, responsabilizarea paranoică a jurnalistului, dar de-responsabilizarea onanistului anonim. Eu îmi pun numele din buletin şi poza în ziar, îmi dau mutra de moldovean la televizor, pe Antena 1 şi pe Antena 3, deci îmi asum răspunderea pe ceea ce spun, şi nu o dată am stat să mă gîndesc dacă folosesc nuanţa potrivită a unui termen sau dacă i-am dat din intonaţie înţelesul care trebuie unei expresii. De partea cealaltă, oricine poate spune despre mine, pe forum, absolut tot ce vrea, fără să răspundă, fără să fie obligat să îşi dea numele. Cuvinte pe care eu, dacă le dau pe post, mă pot costa toţi banii din cont şi încă un pic, jigodiile de pe net le pot arunca fără nici o grijă.
Apoi nu se leagă faptul că ziarele şi televiziunile găzduiesc asemenea invective la adresa noastră şi a contributorilor la materialele noastre. De parcă ar fi de acord cu ele. De parcă şi ei ar vrea să ne spună că sîntem de căcat şi că nu ştim să facem o ştire, că orice prost cu acces la net ştie mai bine decît noi absolut orice. Doar că le e ruşine… Deci e ca şi cum ar putea intra orice beţiv de pe stradă în redacţie, să urineze pe birouri, să ne înjure pe noi, să ne ia la pipăit colegele, iar directorii de la birouri să îi lase, pentru că se exprimă liber şi ne fac trafic pe pagină.
Noi sîntem oameni cu şcoală şi cu experienţă, cunoaştem valoarea cuvîntului. De ce să poată apărea pe picior de egalitate cu noi un mitocan sub pseudonim care să ne înjure nestingherit? Nici măcar ziarele de scandal din UK nu le permit cititorilor să le insulte jurnaliştii – oricît de dubioasă ar fi calitatea lor de gazetari papparazzi vînători de silicoane celebre. De ce să le lase redacţiile din România impresia unor mitocani că e sezon deschis la “găozari”? De ce să permitem ca oamenii care ne dau interviuri şi pentru care, de multe ori, să accepte să apară în public e un act de curaj, să fie terfeliţi pe forum după ce ne-au ajutat în calitate de colaboratori? Cu ce obraz o să le mai cerem următorilor să fie personajele noastre?
Deci, dragii mei, dacă sînteţi de acord cu mine, transmiteţi-le şefilor voştri, dacă aveţi, ideea mea: eu propun ca ediţiile online să nu mai publice comentariile cu calomnii şi insulte, la adresa oricui ar fi ele. Şi vă propun să fiţi insistenţi, e datoria lor să îşi apere oamenii. Cine vrea să îşi exercite dreptul la liberă exprimare şi să ne înjure, e liber să îşi facă propria pagină. Pe paginile televiziunilor şi ziarelor noastre să nu mai aibă ce căuta. Să facem, cum ar zice englezii, un “profanity ban”. Că deja miroase mult prea urît dinspre cam toate ediţiile electronice, de oriunde ar fi ele…
Ne spunea Boieru în ultimul an de facultate despre schimbarea de paradigma în comunicarea de masă. Formula clasică era “de la “puţini – la mulţi”, iar acum, cu internetul care numai bucurii ne produce, a comunicarea a ajuns “de la mulţi – la mulţi”. Atîta doar că, pe măsură ce comunicatorii se înmulţesc, coeficientul lor de inteligenţă pare să rămînă constant…
