t.A.T.u. - Yugoslavia

Asta e gara mea!

Trenul cu americani porniţi în Kosovo s-a împotmolit într-un sat de prin România, unde un şef de gară e suficient de nebun încît să le ceară aliaţilor campioni ai democraţiei să respecte legile noastre, înainte să invadeze Serbia… Exact aşa cum colonelul ăla din film se uită disperat la nea Pazvante care i-a tăiat aripile sper că se uită acum aliaţii noştri la noi, cînd refuzăm să acceptăm încălcarea rezoluţiei 1244 şi să recunoaştem Kosovo. Taman aşa sper că s-a simţit, înainte să se catapulteze, pilotul super-aparatului F117 Stealth, doborît în 1999 deasupra Serbiei de o minunăţie de mitralieră MR4 cu patru guri de foc de calibrul 14.5 jumelate, fabricate în România (armă pe care România a fost nevoită să o scoată din dotarea armatei după incident, la insistenţele americanilor care nu haleau să avem un potenţial as în mînecă împotriva lor). Probabil că aşa s-a uitat şi Brejnev către România, atunci cînd Ceauşescu a refuzat să participe la invazia Cehiei, în 1968.  Aşa au privit americanii în Irak către vestele lor antiglonţ, făcute ciur în poligon de armele noastre model sovietic, într-o zi cu soare cînd soldaţii au zis să îşi testeze reciproc tehnica. Aşa mi-aş fi dorit să privească disperat Van Goethem, cînd poliţiştii români i-ar fi pus un set de cătuşe, pentru că l-a ucis pe Teo Peter, beat, la volanul unui jeep de văcar scăpat slobod în capitala unei ţări cu două mii de ani de civilizaţie înaintea lui. Aşa aş fi vrut să îl văd pe Clinton, în 1999, cînd mi-aş fi dorit ca România să-i replice ferm că poate să încerce să bombardeze Serbia de unde are chef, dar nu de la noi. Şi aş vrea să am o poză cu aceiaşi ochi disperaţi făcuţi de Ali Imraan, făcut poştă de nişte gealaţi la puşcărie în România, pentru că i-a retezat zborul lui Nemescu, regizorul care m-a făcut să mă simt răzbunat pentru toate ocaziile în care toţi jmeckerii planetei (dar, mai recent, americanii) ne-au pus în genunchi şi ne-au cerut să deschidem gura larg. Şi pe noi, şi pe prietenii noştri sîrbi, pe care i-am vîndut pe trei arginţi în 1999, dar faţă de care poate măcar acum ne spălăm obrazul. Charta ONU, Codul Penal, rezoluţia 1244 - astea sînt gara noastră, băi, John Wayne! Şi, dacă nu aveţi bilet la noi în tren, vă lăsăm pachet şi amanet la pasarela din gară, să strîngeţi cu sudoarea proprie bani de ajuns acasă. Hai, înainte, marş!

Principiile feminine şi noi, oamenii normali

Aşadar, iubesc femeile cu principii. Ele sînt fundamentul şi coloana vertebrală a moralităţii în societatea noastră. Ele sînt mamele care ne vor educa într-o bună zi copiii, nepoţii şi puradeii vecinilor în spiritul conservării tradiţiilor noastre sacre şi milenare. De la ele vor învăţa fetiţele viitoarei generaţii aceleaşi principii nobile şi le vor perpetua, pentru eternitate.

Şi spun asta aducîndu-mi aminte de o femeie cu principii din viaţa mea. Cam pe vremea cînd verigheta mea încă strălucea de nouă (să tot fie vreo doi ani jumate, adică), m-am nimerit într-o situaţie tactică favorabilă: nu nevastă, alcool şi puţini cunoscuţi în jur. Mai precis, aproape nimeni, că eram plecat în deplasare. Undeva pe litosferă. Şi îmi scoate în cale Dumnezeu o creatură diafană, cu o pereche de craci de plîngeau icoanele cu lacrimi de mir sintetic atunci cînd zîna îşi schimba ciorapii supraelastici. Uşor intoxicată alcoolic şi cu atitudinea corectă despre principiile selecţiei naturale a partenerilor, duduia s-a dat repejor pe lîngă mine şi, după consumul unor cantităţi semnificative de băuturi alcoolice, am convenit că ni s-ar potrivi o relaţie nepotrivită.

Imediat însă după acordul oral pe tema asta, ochii de felină ai prinţesei au poposit pe un obiect metalic, bine şlefuit, care strălucea de nou ce era pe inelarul de la mîna stîngă. Şi îndată păpuşa de zahăr a dat înapoi ca o căprioară în faţa armei lui Iovan de calibrul 12 şi a început să îmi relateze că bărbaţii însuraţi sînt scoşi de pe lista ei de shopping, că nu e bine, că familia e o instituţie sacră, că legămîntul şi încrederea dintre doi oameni sînt păzite de Dumnezeu şi nu o să fie tocmai ea cea care să îl mînie pe Atotputernicul pentru nişte activităţi corporale de care se poate, la o adică, lipsi.

Şi mi-aş fi văzut de băutură liniştit tot restul serii, la vînătoare de alte carnasiere mai puţin preocupate de viaţa de apoi, după ce m-am scurs elegant de sub privirile pline de reproşuri ale silfidei principiale, pierdută deja din perspectiva socialismului progresist. Dar privirea mi-a căzut ca un meteor asupra aceleiaşi principese a dreptăţii, care începuse deja o altă escapada amoroasă. Şi, spre cinstea ei, nu era cu un porc de bărbat însurat, ca mine. Era, din contră, cu o femeie. Una măritată. Al cărei soţ nu era pe acolo, să se bucure şi (măcar) ochii lui de spectacol.

Iar io am tras următoarea concluzie: “ăăăăăă” (vreun sfert de oră, după ceasul primăriei locale). Deci, cum ziceam, de aia iubesc femeile principiale. Ele ne vor creşte copiii. De aia nici eu nu fac sex cu femei măritate. Întrebaţi-o pe nevastă-mea, vă poate confirma!

Aşadar, există viaţă după 30 de ani?

Inevitabilul se va produce peste doar trei zile. Schimbam prefixul. Acu’ 10 ani, asta era motiv de bucurie, că al treilea deceniu de viaţă e unul dedicat desfrîului şi bagabonţiei şi nopţilor pierdute şi în care viitoarele amintiri de mai tîrziu sînt, deocamdată, o realitate concretă, pe care o poţi încă modela cum vrei. Acu’, în prag de al patrulea, nici nu ştiu dacă e de sărbătorit ceva. Deceniul al patrulea… Secolul trecut a avut şi el aşa ceva şi nu i-a ieşit foarte bine. În deceniul al patrulea din secolul al XX-lea, lumea a trecut printr-o criză economică naşpa rău, Hitler a ajuns la putere şi a început un război mondial cu vreo 50 de milioane de victime, România ba a avut, ba nu a avut rege, legionarii au împuşcat un premier, ceferiştii au făcut grevă şi Vasile Roaită a ajuns celebru, Nicolae Ceauşescu a absolvit şef de promoţie Doftana cu gratii de fier, Stalin a facut niste epurări sîngeroase prin partid şi prin stat, au fost epidemii de boli acum eradicate, camionagiii din SUA au pus-o de nişte mişcări sindicale care s-au lasat cu tot atîţa morţi cît şi bătălia de la el Alamein. Deci nu a fost un deceniu tocmai liniştit. Pe de altă parte, io nu sînt tocmai un secol, să imi fac griji - iar dacă aş fi un secol, aş fi unul mai bun. Pot măcar să mă bazez pe sondajele făcute de revistele alea pline de înţelelepciune, pentru femei, care spun că bărbaţii de 30 de ani sînt cei mai tari. În special ăia divorţati… Ei, draci, încă nu am împlinit 30 de ani şi deja îmi fac planuri?…

Guriţa ei de femeie…

Şi mi-a zis ieri o prietenă că zîmbetul este al doilea lucru minunat pe care o femeie îl poate face cu buzele. Vorba asta deşteaptă îi aparţine, evident, unui bărbat, dar nu despre asta e vorba aici. Şi acum ştiu că hormonii şi neuronii au luat-o razna căutînd partea lipsă din propoziţie, respectiv care e primul lucru ăla minunat. Ei bine, experienţa mea vastă m-a adus la concluzia că pot fi mai multe. Nu vă gîndiţi încă la prostii! 

Aşadar, la vîrste foarte fragede, fetiţele pot să gîngurească în moduri specifice care mie nu îmi spun mare lucru. La adolescenţă, învaţă, pe lîngă limbajul articulat deja deprins, să te mai şi sărute, în diverse moduri: stîngaci, timid, pasional, franţuzeşte, iar unele învaţă repede să se sărute şi între ele (e a dracului de la modă acum).

La maturitate, drăguţele de ele ştiu deja să facă o grămadă de minunăţii pe care le clasificăm în categoria de amintiri plăcute. Nu vă păcăliţi, însă, că toată distracţia este doar pentru bucuria voastră de bărbaţi. Motivul este unul singur: să vă aburească şi să vă ia minţile, aşa încît să vă bagaţi singuri cu capul în lanţ, ca să treceţi la episodul următor (pentru mulţi, şi ultimul). Dacă nu le iese cu voi, le iese cu următorul. Consideraţi că aţi fost doar material didactic pentru perfecţionarea tehnicii, norocoşilor!

În ultimă fază, cea de nevastă, femeia ar mai fi capabilă de o singură bucurie care să îi răsară de pe buze. Atîta doar că se abţine cu încăpăţînare să o facă. Este vorba de singurul lucru care ar putea să îi mai facă amărîtului o bucurie: ca ea să îşi ţină boticul închis şi să mai tacă, măcar din cînd în cînd.

Nostalgii tovarasesti

Cum ar fi o zi perfectă

Mă obsedează de vreo trei săptămîni o cucoană fiţoasă de la radio care ne relatează ecscitată cum îşi imaginează ea o zi perfectă. Că se duce prin Niu Iork pe la tifaniz, că o masează cu ulei de cetaceu virgin nu ştiu ce negru cu 12 ani de puşcărie pentru viol şi cum cardul de credit al fraierului rămas în ţară e nelimitat, ca şi generozitatea lui de luzăr care o lasă de zboară în statele obeze ale americii de una singură ca să se cultive la biblioteca mecdonaldz.

Aşadar, io, ca bărbat de orientare secsuală normală şi de orientare politică de-a contra vîntului de vest, tre să reacţionez cu o replică pe care ştiu că fomeia cu pricina nu o să o citească,  ocupată cum e cu feşion tivi şi coafurile sovaj. Deci, ziua mea perfectă:

Moscova. Iarnă. Nămeţi. Minus 30 de grade.

Ora 11 dimineaţa. Mă trezesc în hotelul ăla mişto de vizavi de Ministerul de Externe (lîngă Staryj Arbat). Patul e vraişte, dar Nataşa, în ţinută sumară, are deja pregătit un ceai cu zgutchenka, nişte caviar cu votcă şi niscai alte zakuski de zavtrak. Halim (ea vorbeşte numai întrebată), fac duş, restul interzis minorilor.

Ora 13. Îmi deschid telefonul. Tata mă sună din ţară pe 3G (îşi permite, din pensia de profesor de mate) să îmi spună că preţul pămîntului la Gura Bustei, judeţul Vaslui, a ajuns la 1800 de euro pe metrul pătrat. Îl sfătuiesc să nu vîndă, trendul e bun şi nu ne trebuie bani. Pe CNN, recent cumpărat de Vladimir Putin, Christiane Amanpour comentează ultimele ştiri despre condamnarea lui George W Bush pentru crime de război, încă străduindu-se să pronunţe corect în limba rusă, noua limbă oficială a CNN.

Ora 13.30. Cu mii de scuze pentru deranj, mă sună directorul de ştiri de la Sky News Europe să mă roage frumos să accept prelungirea misiunii în Rusia cu încă 6 luni. Imi triplează diurna şi îmi plăteşte două săptămîni de concediu în Caucaz. Nataşa face masaj thailandez cu o thailandeză. De la bancă mă sună să îmi comunice că dobînzile la creditul meu au fost anulate prin decret prezidenţial. Mersi, Volodea!

 Ora 14.00. Ies pe teren la filmare. Stoian a prins un pont că miliţia rusă, OMON, GROM şi ALFA au găbjit 20 de terorişti ceceni şi îi toacă mărunt cu mitralierele. Dudaev e printre ei. Dăm breaking news cu imaginile în exclusivitate. Le vindem şi la concurenţă cîte un minut cu o mie de euro bucata. Stoian ia primă şi o cheltuie pe aparatură de interceptare. Volodea îi decontează tot. În România, cetăţenii sînt chemaţi la referendum să decidă dacă le dăm sau nu acces liber la frontieră elveţienilor. Săracii, nu mai au din ce trăi decît din ciocolată împachetată de marmote, după ce toate băncile elveţiene s-au mutat la Vaslui.

Ora 17.00. Masa de prînz într-o cîrciumă rusească. Votcă la rece şi restul. Stoian îmi agaţă o Nataşa nouă, geamăna celei vechi. Le păstrez pe ambele. Vladimir Putin mă sună să se asigure că imaginile sînt bune şi să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. După 4 minute de negocieri, accept să îmi schimbe hotelul de patru stele pe unul de cinci stele. Plăteşte el.

Ora 19.00. Am terminat directurile. Apare pe agenţii ştirea că Rusia a descoperit leacul pentru bătrîneţe. Ăl mare mă sună să mă roage să amîn vacanţa din Caucaz ca să merg două săptămîni în Kosovo şi două în Belgrad. Peste două zile urmează să fie celebrat primul an de la retragerea KFOR şi de la plecarea ultimului albanez din Kosovo, precum şi de la revenirea provinciei sub controlul Serbiei. Accept să mă duc, după ce imi dublează salariul şi îmi achită facturile de la bordeluri.

Ora 20.00. Mile aterizează de la Baghdad, unde a fost la sărbătoarea retragerii americanilor, şi ajunge la hotel taman la timp să mergem la concertul cu Lyube. Sîntem invitaţi din partea băieţilor, cu care mergem la paranghelie după aia. Distracţie cu băieţii, cu Nataşa, Svetlana, Ljuba, Raisa şi multe altele pînă dimineaţă la 5. Stoian a agăţat două chinezoaice şi pleacă cu ele în cameră. Mile cu blonda stă pe 3G (plătesc ăia de la Ostankino, noii lui patroni). Pe la 6 dimineaţa, închidem telefoanele, sătui să tot refuzăm ofertele CNN. Pînă nu scapă de ăia vechi…

Ora 6.00. La nani, că ne aşteaptă o nouă zi de muncă. Nataşa şi sora ei geamănă mă adorm prin metode specifice… Aţi vrea voi să ştiţi cum…

Ora 8.30. Căcat!… Mă trezeşte Mile să o cărăm repede în State. A început războiul civil şi e haos. Bursa de la New York s-a dus pulii de suflet, bancherii se spînzură de grinzi, brokerii îşi fac harakiri cu coupe-papiere, mecdonaldsurile sînt în flăcări, preşedintele a fugit. Britanicii, sătui de proşti, s-au întors să preia puterea după aproape două secole jumate şi să reinstaureze legile britanice, printre care şi pe alea care obligă la alfabetism. În sfîrşit, o să fie şi SUA aia o ţară ca oamenii… Tre să plecăm! Asta merită o ştire.

Moş Crăciun e iranian

Mithra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Mithra

În mitologia persană, Mithra este zeul luminii, numele lui însemnând “Soarele nebiruit”. Este conducătorul grupului de zei Yazatas. Considerat uneori ca fiu al lui Ahura Mazda, el luptă contra forţelor răului conduse de Angra Maynu. De asemenea, Mithra este un zeu al sincerităţii şi al loialităţii. Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare omului. Cultul lui Mithra s-a răspândit şi în exteriorul Iranului ajungând în Imperiul Roman în anul 100 d.Hr., prin intermediul soldaţilor latini. Era cunoscut sub titlul “Deus sol invictus”. Împăratul roman Commodus a fost iniţiat în cultul lui Mithra. După convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism, în anul 312 d.Hr., cultul acestui zeu persan a cunoscut un declin puternic. Senzaţia de reînviere a gloriei acestuia din perioada lui Iulius Apostatul (331-363), a fost urmată mai târziu de dispariţia completă a lui din lumea romană. Cultul lui Mithra a pătruns şi în Dacia după cucerirea traiană din 106 d.Hr.

Veşti de la Moscova…

O mişcare de tineret pro-Kremlin a manifestat joi în faţa ambasadei americane din Moscova, pentru a denunţa faptul că Statele Unite sunt “călăul Europei” şi politica lor faţă de Serbia în privinţa Kosovo, relatează AFP.

La manifestaţie, un călău îmbrăcat în roşu a început să lovească harta, cu un topor, hartă din care ţâşnea suc de roşii pe post de sânge.

“Statele Unite nu ascultă poziţia Serbiei” şi încurajează independenţa Kosovo, spune mişcarea, Tânăra Rusie, pe site-ul său. “Din cauza acestei poziţii a Departamentului de Stat american, focare de proteste sunt posibile, focare ce pot duce la un nou război. Însă de data aceasta, războiul se poate declanşa în inima Europei”, potrivit mişcării.

Rusia, care se opune independenţei Kosovo, a lansat luni un apel mai presant ca niciodată pentru continuarea negocierilor pe tema statutului provinciei, avertizând în legătură cu riscul unei crize.

Dezbaterea care a avut loc miercuri la ONU a confirmat din nou dezacordul dintre Rusia şi ţările occidentale pe tema statutului Kosovo.

(ştire preluată de la agentura NewsIn, căreia îi mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare)

Despre femei şi telefoane - reply lu Groparu

Prietenul Groparu a lansat o meditaţie amară pe tema paralelei dintre femei si telefoanele mobile. Acum, putem găsi multe asemănări: că toate trec din mînă în mînă şi prestează la fel fără discriminare faţă de beneficiar, că sînt, în principiu, instrumente destinate transmiterii de informaţii, că, din cauza lor, s-a zis cu libertatea noastră, cu secretele şi cu intimitatea. Ne spionează şi ne dau în gît duşmanilor, oricît le-am iubi. Că ne place să îi ofticăm pe duşmani şi pe prieteni deopotrivă cu achiziţia noastră cea mai recentă, electronică sau erectronică. E perfect adevărat că nimeni nu ştie la perfecţie să navigheze prin meniul lor şi că vor avea mereu cîte un buton nedescoperit şi nefolosit. Că durata lor de uzură morală este de maximum trei ani, moment în care trebuie să te orientezi după alt model. Că te lasă cînd ţi-e lumea mai dragă. Că nu îţi aduc niciodată veşti bune. Că te pot trezi în miezul nopţii pentru o greşeală.

Există, însă, nişte diferenţe şi mai importante. Una e că nu am găsit pînă acum nici o femeie care să taxeze la secundă după primul minut, aşa cum fac marii operatori de telefonie mobilă. Şi ailaltă e că telefonul poţi, din fericire, să îl dai pe silent, atunci cînd nu mai suporţi. Altfel, lista de avantaje e clar în favoarea tehnicii moderne: telefonul nu te freacă la icre că nu i-ai luat husă nouă, nu te refuză la o conversaţie, indiferent de oră sau de starea de ebrietate, chiar şi după ce ai halit un kil de ceapă. El nu se supără dacă mergi la Germanos să te mai uiţi prin vitrină la ce a apărut nou. Pentru telefon nu e o tragedie că ai băgat degetul greşit sau că zici de morţi, dumnezeu, erotism intens şi rude apropiate în aceeaşi propoziţie. Telefonul nu se supără dacă îl împrumuţi celui mai bun tovarăş pentru una scurtă (o convorbire). Telefonul nu obiectează dacă mai aduci un telefon. Telefonul are SMS, nu are PMS. Şi, mai mult decît orice, IO sînt STĂPÎNUL lui, nu invers…