Pot să garantez că imaginile sînt autentice şi că înjurăturile îmi aparţin. La minus trei miliarde de grade, şiptarii şi-au declarat “independenţa” (ce bine e să fii tovarăş cu domnii americani!), eu îngheţam de frig, şiptarii habar nu aveau să îmi explice nici măcar de ce se bucură (în afară de prăjitura aia imensă, care, probabil, a costat un sfert din PIB-ul Albaniei intrate în NATO). Stoian nu se mai sătura de filmat şiptari la un pas de diabet zaharat, eu aveam direct peste doar 12 minute de la etajul 6 din Grand Hotel Priştina, de pe o terasă deschisă, adică dintr-un loc de unde Polul Nord ar fi părut Copacabana la ce frig era acolo. În Mitrovica, vreo 40 de kilometri mai la nord, nimeni nu se gîndea la sărbătorit. Eu mi-aş fi dorit să terminăm dracului mai repede şi să ajungem la slibovica sîrbească din Laplje Selo şi la Dragan şi la Nenad, care ne ţineau pljeskavica la cald chiar şi cînd ajungeam la 2 noaptea de la filmare. Din păcate, abia începuse circul.

Mulţumim pe această cale şiptarilor şi americanilor pentru această ocazie minunată de a vedea împachetat mediatic ca pe o mare realizare a democraţiei un atentat la suveranitatea şi la integritatea unui stat vecin şi prieten, cel puţin nouă, românilor.

Fac o paranteză separată ca să subliniez că vitejii soldaţi francezi de pe la minutul 3 din videoclip fug de rup pămîntul cînd văd un moldovean şi un mitic prin Kosovska Mitrovica cu o cameră de filmat (adică eu însumi şi colegul Dragoş Stoian) . Mă gîndesc ce or fi făcut eroii armatei glorioase franceze dacă (aulio!) dădeau piept cu inamicul, Doamne fereşte! Cel mai probabil ar fi făcut ce au făcut camarazii lor bravi, francezi şi nemţi, în 17 martie 2004, cînd i-au lăsat pe şiptari să incendieze case şi biserici sîrbeşti în voia cea bună, fără să mişte un deget, aşa cum s-a întîmplat în Prizren, ca să aleg un exemplu la întîmplare…

Apropo, aia a fost şi ziua cînd am hotărît că trebuie să învăţ sîrbeşte.

Un material realizat în decembrie 2006, despre Laurenţiu Şerban, un tînăr caporal rănit grav în Kandahar. Militarul era într-o misiune de patrulare, cînd primul blindat din coloană a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. Caporalul a sărit în ajutorul camarazilor şi a călcat peste o mină antipersonal şi astfel şi-a pierdut piciorul drept. La nici şase luni de la incident, i-a cerut ministrului apărării să îl aducă înapoi în Afghanistan.

Un discurs care spune despre Traian Basescu mai mult decit si-ar dori autorul. Iată-l! Este este omul care poate să declare starea de război, să vă trimită pe front părinţii şi fraţii, dar să nu aibă habar în ce ţară şi alături de care coaliţie îşi riscă viaţa. Măcar ştim că o să se pună pavăză cu pieptul său vînjos între poporul care îl iubeşte şi găozarii-tonomate-ţigani-împuţiţi care îl manipulează şi în intoxică şi îi umbresc măreţului cîrmaci “succesurile”. Nu-i de mirare că nu îi suportă pe jurnalişti, că, în proporţie covîrşitoare, ăştia au numai relaţii normale cu limba română. Aceeaşi limbă pe care amiralul de la Cireşica o tăvăleşte prin toate gunoaiele şi pe care o mai bagă în fundul americanilor, din cînd în cînd. Nici măcar limba poporului său nu îl caracterizează pe matelotul căruia idiomul natal i se pare o provocare permanentă, mai ales că el, ca orice marinar respectabil, a lăsat cîte o limbă cu inima frîntă în fiecare port. Dacă România era o putere nucleară, ar fi trebuit să îi încredinţăm butonul atomic. Aşa, propun să-i încredinţăm butonul de “eject”. Mîndră corabia, meşter cîrpaciul!