http://invatajurnalism.ro/

Ești tînăr și vrei să te afirmi în mass-media? Viața de jurnalist ți se pare palpitantă și vrei să iei parte la acțiune? Nu știi unde și de la cine să înveți bazele meseriei de jurnalist? Te-au zăpăcit de cap reclamele la școli de jurnalism unde trebuie să lași mii de euro în schimbul unei diplome, dar de unde pleci fără cunoștințe profesionale și fără șanse reale la o carieră? E momentul să respiri ușurat că ne-ai cunoscut! Avem aici rezolvarea problemelor tale! Pagina www.invatajurnalism.ro este răspunsul la întrebările tale.

Site-ul  www.invatajurnalism.ro este un instrument online care îți pune la dispoziție un curs de inițiere comprehensiv în mass media, alături de exemple absolut necesare pentru ca tu să poți înțelege. 23 de cursuri, la capătul cărora ai ocazia să îți verifici cunoștințele cu ajutorul unor teste-grilă.

Cursul online nu va înlocui niciodată practica de fiecare zi și nici facultatea de jurnalism, pe care insist să o faceți, dacă doriți o carieră în presă. Facultatea de jurnalism nu e deloc inutilă, așa cum ar vrea să credeți anumiți mentori ai unor maaaaari școli de jurnalism. Ai nevoie de foarte multe cunoştinţe, din foarte multe domenii, pentru a fi jurnalist profesionist. Un curs de pregătire profesională de o lună te poate învăţa să ții corect microfonul, să identifici un prompter de un calorifer electric și să știi ce e aia o beta. Dar cultura generală, simţul ştirii, abilitatea de a lucra cu oameni din atîtea pături sociale, capacitatea de a comunica în registre de limbaj atît de variate – astea doar facultatea şi practica ţi le pot da. Și astfel vei putea să îi iei interviu și președintelui, și precupeței – și vei face ambele interviuri să fie la fel de interesante.

Partea cea mai frumoasă este că fiecare poate folosi site-ul în cel fel îi convine. Instrumentul online poate fi un curs de iniţiere pentru un practician începător sau un suport de curs pentru cineva care studiază la facultatea de jurnalism. Unii se pot uita doar pentru exemplele pe care nu le găsesc în alte manuale, alţii poate vor să îşi verifice cunoştinţele sau să și le consolideze. Orice nedumeriri despre conținutul cursurilor poate fi clarificat fie prin mail-ul de contact de pe pagina invatajurnalism.ro, fie prin discuții pe pagina de Facebook numită, evident, Învață Jurnalism. Oricum ar fi, vă recomand cu căldură aceste cursuri, care sînt gratuite și deschise 24 de ore din 24. Succes!

Rata de succes la Intact Media Academy este de puțin sub 3 la sută, ceea ce înseamnă cu un lat de cablu de microfon mai mare decît marja de eroare a unui sondaj de opinie. Iar asta rezultă chiar din documentele lor oficiale. Doar trei dintre cei 110 studenţi înscrişi în promoţia anterioară au reuşit să îşi găsească şi de lucru în cadrul trustului – exact asta reiese dintr-o scrisorică trimisă de un roboţel la rugămintea electronică a unui candidat să fie înscris pentru promoţia asta, din 2011. Totul, contra modicei sume de doar 1500 de euro. Cităm din documentul cu pricina, doldora de greşeli de scriere (diacriticele ne aparţin, că ei nu servesc):

“Dacă îţi doreşti o cariere în televisiune, înscrie-te la singura şcoală de televiziune acreditată”… Începe fascinant și se termină cu punct, deși poate că mai potrivit era semnul exclamării, cerut de gramatică în coada unui îndemn sau în cea a unui ordin. ”O cariere”, cel mai probabil, reprezintă echivalentul unui ”disclaimer” disimulat într-o eroare de scriere: de fapt, ceea ce vor să spună poate însemna, mai degrabă, zero cariere! “Frate, dar noi ți-am zis! Zero cariere! Ce, nu poți citi? Noi ne-am ținut de cuvînt!” s-ar putea justifica academicienii intacți. Cum spuneam, rata de succes e chiar mai mare decît zero, e aproape de 3%, cît o marjă de eroare!

Citiți și singuri, dacă ați absolvit măcar un liceu!

“Televisiunea” este, în modesta mea opinie, varianta ”lights” a televiziunii, aia în care absolvenții vor fi trimiși să profeseze. Un fel de OTV cu circuit închis, în care pozițiile de prezentator, de editor, de reporter și de regizor se redistribuie zilnic, după o licitație corespunzătoare. Sau, ca să fiu și mai ticălos, aș putea interpreta televisiunea ca pe o promisiune de carieră TV care se va materializa doar în visele cursanților. Imaginați-vă un student nervos că nici nu a reușit să treacă pragul Antenei, măcar în vizită, deși spera să fie pe sticlă în trei luni! “Băi absolvent, cine ți-a promis ție o carieră în televiziune? Ia cască ochii! Vezi ce scrie? Și acum, marș la tine la televisiune!”

N-aș vrea să închei această rundă de răutăți gratuite fără să punctez lupta veșnică a trustului Intact cu gramatica limbii române. Citez, din nou, cu diacriticele din partea casei: “Cei mai buni au şansa de a obţine un job într-una dintre companiile din portofoliul grupului, în domenii precum televiziune, radio, presă scrisă sau online“. Eu știu că profa mea de română mi-ar fi rupt o riglă de degete dacă nu treceam substantivele astea subliniate cu articol hotărît: televiziunea, radioul, presa scrisă. Cum articulați online? Habar nu am, acum am aflat și eu că este un domeniu și un substantiv românesc. Așa cum este și job.

Și să încheiem apoteotic cu recomandările noastre călduroase să urmați cursurile acestei școli! Veți avea onoarea de a achita 1500 de euro, alături de alți 109 fericiți cîștigători ai riguroasei preselecții, veți deversa în conturile trustului suma de 165 de mii de euro în total și, cu puțin noroc, veți fi printre următorii trei norocoși care își vor găsi un loc de muncă în cadrul trustului. Asta, evident, este doar o estimare a șanselor, bazată pe experiența anului anterior. Dacă vi se aliniază planetele în modul optim, veți fi angajați chiar pe suma astronomică de 500 de euro lunar, din care veți scădea măcar 300 pentru chirie și covrigi în București. Restul de 200 îl puteți utiliza pentru plata creditului de studii pe care l-ați contractat înainte să faceți parte din acea minunată echipă. După vreo opt luni de fotosinteză crîncenă, presimt că veți intra și pe plus. Succes!

PS: Scenariul de la ultimul paragraf nu li se aplică puștilor cu părinți biletari, pentru care această minunată incursiune în lumea fascinantă a televiziunii este doar un prilej de a strînge subiecte de bîrfit în Bamboo și care oricum nu au vreodată de gînd să muncească. Pentru ei, scorul e chiar exagerat de ieftin.

Sau cum să îți gestionezi o carieră de succes în domeniul tot mai profitabil al organizațiilor non-guvernamentale, mereu implicate și ghebos finanțate. Iată, în ordine crescătoare, cele patru etape ale unui traseu profesionist de traseist non-profit:

1. Entuziastul-voluntar de bună-credință

Ești student, nu prea ai bani, dar nici sărac lipit nu ești, că altfel ai munci. Îți lipsește experiența pe CV, deci nu prea ai șanse la un loc de muncă plătit și îți displac maneliștii (asta e bine!). Ceva tot trebuie să faci! Te anturezi intelectual cu o duzină de colegi de an, după ce citești un afiș ONG-ist despre cum trebuie să te implici: să salvezi, să ajuți, să d-astea. Felicitări! Ai devenit voluntar, adică ultima oaie din stîna ONG. În scurt timp, vei ajunge să lipești sute de kilometri pătrați de afișe, să tocești Drăgășanii tot bătînd pe la uși ca să strîngi fonduri, vei milita și vei striga lozinci pe la pichete. Îți vei spăla creierul de orice idee proprie și vei reproduce pe de rost, oricui și oriunde, mantrele din pliantele organizației. Te vei reconstrui vestimentar cu brand-ul ONG, pe care îl vei purta pe tricou, pe șapcă, pe pixuri, pe mapele pe care le afișezi ostentativ și deja superior la cursuri. Te vei minuna mereu cît de mulți oameni insensibili există (așa, ca mine), care refuză să verse instantaneu o lacrimă și un euro în contul fundațiilor voastre. Dacă ești cuminte și îi strîngi șefului de ONG bani măcar de un SUV nou, vei fi recomandat pentru cîte o bursă în străinătate. Atenție! Dacă nu treci la nivelul următor, te vei trezi la 30 de ani cîntînd la chitară pentru a salva gîndăceii de Colorado pe o plajă pustie, fără bani, dar cu vreo patru-cinci diplome de master, specializări și aprofundări în străinătate.

2. Hobby mic-burghez

Te-ai căsătorit cu cineva care cîștigă destul cît pentru ambii și pentru neamurile de grad mic, respectiv deții personal o sinecură la stat ori la firma vreunui neam de grad mic și mare. Cu atîta timp liber de ucis, devii implicat. Tot voluntar se cheamă că eşti, dar donaţiile consoartei/consortului în contul fundaţiei deja te-au ridicat în rang. Conduci o mică armată de voluntari din categoria anterioară. Îți cumperi o mașină de mic litraj sau o bicicletă cu care te afișezi ca un îngrijorat de ecosistem şi de pinguinii din Antarctica pe oriunde se filmează, dar jinduiești în tăcere la un SUV. Devii activ pe bloguri și pe Facebook, te iei cu colții de beregățile nenorociților care nu doar că refuză să facă voluntariat sau să doneze, ba îți mai și critică fundația. Îți listezi blogul pe pagina unei organizații media partenere, te compui vizual mereu preocupat de voluntariat, de donații și de cauzele tale nobile, te dai mereu afectat de nepăsarea oamenilor (ca mine). Îți rezervi o săptămînă pe vară ca să îți expui aparatul reproducător pe plajă la Vama Veche și pe la cîte un festival de artă medievală. Începi să apari la televizor ca invitat. În week-end plantezi brăduți și strîngi PET-uri, dar în vacanță le trimiți voluntarilor poze de prin Copacabana și Thailanda, obligatoriu însoţite de meniul exotic al fiecărei zile. E un loc călduț dar, dacă ai ambiții de adevărat parvenit, e timpul să evoluezi la etapa superioară.

3. Ipocrit profesionist

Ești în conducerea ONG și ai acces direct la borcanul cu miere. Iei bani europeni pentru integrarea țiganilor, pentru salvarea Deltei, pentru salvarea Vămii și a copiilor. Îi cheltui pe toți în campanii de “awareness”, pe reclame la TV, pe pliante, spoturi radio, pe seminarii, simpozioane şi conferinţe. Producţia video sau print, distribuţia şi celelalte servicii profesioniste sînt contractate direct, de la firmele unor prieteni sau rude de grad mic. Le explici tuturor voluntarilor că SUV-ul pe care l-ai cumpărat cu sufletul îndurerat de soarta stratului de ozon este esenţial activităţii fundaţiei şi că îţi este absolut necesar pentru munca de teren. Aia pe care ai încetat de ani buni să o mai faci… Începi să emiţi verdicte despre oricine, devii esenţial în talk-show-uri TV. Îţi păstrezi imaginea de pustnic hindus uşor nebărbierit, te afişezi în continuare pe la cîrciumile de rockeri de pe vremuri, la bere şi mici, dar ambiţiile tale acum îţi ridică ochii spre staulul principal, de unde se trag banii adevăraţi, la recepţiile cu Veuve Cliquot şi Cristal.

4. Parvenit de succes

Intervenţiile tale la cerere prin dezbaterile TV te-au făcut important pentru cineva mare. Cu inima îndoită şi cu lacrimi crocodiliene la despărţire, le comunici vechilor tovarăşi de drum că pentru binele cauzei trebuie să intri în sistem: fie să candidezi, fie să fii numit. Primeşti din partea celui pe care l-ai slujit un ciolan mişto, situat într-un loc relativ discret şi greu de investigat (Delta Dunării e primul exemplu care îmi este la îndemînă). Rozi, rozi, rozi pînă îţi faci plinul. Ulterior, fie te retragi cu banii la poziţia anterioară, fie te pregăteşti să te osifici în interiorul maşinăriei de stat. Încerci să îţi faci uitat şi şters trecutul de hipiot ONG-ist. Nu vrei ca lumea să te judece după pozele în care apăreai dezbrăcat pe ţărmul mării. Blogurile tale şi paginile de Facebook vor fi îngrijite de angajaţii cabinetului. Începi să circuli cu elicopterul şi cu coloana auto – dar nu te dezici de vechile sloganuri ecologiste. Doar uiţi să le mai bagi în discuţie. Apari la televizor cu ocazia nunţii, botezului, divorţului şi cumpărării unei noi maşini “ieftine”, de vreo sută-două de mii de euro. Bagi legi în parlament pentru noii tăi prieteni. Îţi schimbi numărul de telefon. Felicitări! Ai reuşit!

Atenţie! Evoluţia de la primul punct la ultimul durează vreo două decenii şi implică răbdare, coloană vertebrală flexibilă, limbă moale şi umedă, zero scrupule şi disponibilitatea de a schimba rapid principiile. Să nu vă supăraţi pe mine dacă refuz să vă urez succes!

PS: Mircea Toma nu este vizat de acest articol. Din contră, i-am pus fotografia pentru a-l promova!

Primul semn că “mentorii” voştri ca tineri aspiranţi la profesia de jurnalism nu au, de fapt, ce să vă înveţe este lipsa unui site profesionist de prezentare. O prostioară făcută pe un blog sau pe un portal cu domeniu gratuit miroase a amatorism. Autorul e probabil cineva de printr-o redacţie, care şi-a descoperit un hobby. Dacă are timp să scrie pe blog, probabil că nu lucrează în presă atît de mult pe cît şi-ar dori ca voi să credeţi. Şi e cel mai probabil că lucrează din spatele unui calculator, pitit în cotlonul unei redacţii obscure. Dar munca de reporter nu se învaţă de la birou – şi nici nu se predă de la birou!

Al doilea semnal de alarmă îl constituie greşelile de gramatică. În special în mesajele publicitare cu care “experţii” se strofoacă să vă explice cît sînt ei de pregătiţi şi cît de vedete o să ieşiţi voi din labele lor – pardon! Din cursurile lor… Numărul de “i” cu care se scriu diferitele conjugări ale verbului “a fi”, cratimele, diacriticele (care nu sînt opţionale), virgulele… Toate trebuie să fie la locul lor, prieteni! Ca să detectaţi această problemă, o condiţie esenţială este, evident, ca voi deja să ştiţi gramatică mai bine decît ei. Dacă nu ştiţi şi nici nu vreţi să învăţaţi limba română, v-aţi autoexclus oricum din rîndul celor care vor deveni profesionişti în mass-media. Puteţi să vă duceţi liniştiţi la cursurile alea promovate pe căi potrivnice limbii române… O să vă iau şi pe voi la mişto mai tîrziu în carieră.

De asemenea, cu tot respectul pentru generaţiile tinere, viitorul patriei, trebuie să vă subliniez cu mare insistenţă că nu prea aveţi ce învăţa de la un instructor de jurnalism care nu a împlinit vreo 30 de primăveri de viaţă şi/sau vreo 10 de profesie. Ca să ai cît de cît habar de secretele profesiei, nu poţi arde etapele, aşa cum cică se poartă prin România. În ţări ca Marea Britanie, de exemplu, nu pupi ieşit pe sticlă înainte de 30 de ani, chiar dacă eşti copilul minune al jurnalismului. Contrariul iarăşi are aplicabilitate: dacă te prinde senectutea predînd jurnalism practic, ai şanse mari de a fi complet depăşit. Grijă mare să nu auziţi de la venerabilii instructori indicaţii despre “conferinţa de presă a tovarăşului Gheorghiu Dej”! Există excepţii, dar nu sînt foarte multe.

Atenţie mare la calitatea şi la CV-urile celor care vi se recomandă drept instructori! O avalanşă de titluri academice, de cursuri de master şi de doctorat, de participări la seminarii şi la simpozioane, de articole de specialitate în reviste, de activităţi de voluntariat pe la ONG nu înseamnă deloc experienţă în jurnalism. Locul academicilor este la facultatea de jurnalism (pe care vă recomand să o urmaţi), locul implicaţilor social este la strîns PET-uri din Deltă, cu Liviu Mihaiu. Despre cum e să profesezi jurnalismul zi de zi, întrebaţi-i pe profesionişi!

Tot legat de acest aspect, fiţi foarte atenţi dacă instructorii voştri au făcut muncă de teren! Şi asta la modul serios, vreo cîţiva ani de zile, zi de zi! Editorii, producătorii, comentatorii şi cititorii de prompter pe viaţă nu prea au habar despre ce se petrece în afara redacţiei. Deci nu au ce să vă înveţe. Şi chiar nu contează dacă vreunul dintre ei vă spune “am făcut şi eu teren vreo şase luni, înainte să încep să prezint, deci ştiu cum este să fii reporter”. Ei doar au impresia că ştiu – de fapt, ei sînt cei mai mari şi cei mai periculoşi habarnişti ai profesiei.  Ceea ce o să vă povestească o să vă bage definitiv în ceaţă. Profesia de reporter e pe viaţă, nu e o etapă ruşinoasă în cadrul evoluţiei ca prezentator sau ca editor.

Sigur, mai merită menţionat că trebuie să abandonaţi orice speranţă că veţi deveni vedete în trei sau mai puţine luni! Cu puţin noroc, veţi fi angajaţi cu un salariu mizerabil, pe o funcţie de reporter, pe domeniul ăl mai naşpa din redacţie, ăla pe care nu îl vrea nimeni: patriarhie, cultură, persoane cu handicap, cazuri sociale sau chiar reporter de noapte. Probabil că veţi apărea pe sticlă în cîte un stand-up, din cînd în cînd. Veţi face toate turele de permanenţă în locul “veteranilor” şi vi se vor băga pe gît cele mai nasoale filmări – în special “comenzile”. Veţi apărea prima oară în live la jurnalul de la 6 dimineaţa sau în cel de la miezul nopţii, acolo unde “vedetele” redacţiei nu dignifiază să mai presteze. Aşa e soarta fiecărui reporter începător. Nu sînteţi speciali nici măcar din punctul ăsta de vedere.

Promit să revin, în curînd, şi cu recomandări despre unde e bine să învăţaţi jurnalism. Pînă atunci, ţineţi-vă bănişorii munciţi de voi sau de părinţii voştri! E păcat să-i aruncaţi pe geam aşa, aiurea! Mai bine citiţi o carte!

"Breaking news! O sursă de încredere spune că migdalele îmbunătăţesc performanţele în pat! Iată leacul pentru insomnii!"

Pe vremea cînd Sergiu Toader era mare șef de cuib la Antena 1, m-am dus la el în birou, hotărît să-i las legitimația drept amintire, la pachet cu o demisie – zic eu – de onoare. Nu pentru că voiam bani mai mulți, ci de rușine că, într-o știre, scăpasem o informație ușor eronată. Nu falsă, ci doar o jumătate de adevăr. Jumătatea ailaltă îmi scăpase. Era vorba și despre o știre de doi lei: un patron le făcuse angajatelor program de mers la budă și îl afișase la intrare. Cu programul ăla de pe ușă filmat și cu sincroane de la angajatele nepișate, tot scăpase un detaliu mic-mic-mic undeva… Acuma, nea patronul ameninţa că ne dă în judecată… Și mie îmi crăpa obrazul.

Altădată, tot în Antenă, sub regimul Sergiu Toader, m-am trezit în brațe cu o știre de pe alt domeniu, despre secetă. “Fă ştirea după comunicatul ăsta şi mai repede, că trebuie să o dăm într-o oră”, a strigat un editor la mine. Evident, comunicatul ăla avea, printre 20 de alte informaţii, şi una uşor neadevărată. Într-o oră, chiar dacă ai surse, tot nu reuşeşti să verifici ditai pomelnicul, iar cînd ai deadline de la editor şi comunicat de la minister, nu prea mai stai pe gînduri. O dai. După difuzare, a sunat un nea Pandele şi a zis că informaţia aia despre el era greşită şi că ne dă în judecată. O săptămînă de somn am pierdut pe tema asta, deşi nu era domeniul meu, nu era ştirea mea, nu era documentarea mea. Pur şi simplu fusesem roboţelul care apăsase pe tastatură, ca să redacteze un text dintr-un comunicat şi o ştire de pe Mediafax.

Şi tot în vremea aia mă pomenisem pe cap cu un nou şi fascinant domeniu: justiţia, acolo unde eram un fenomenal habarnist la capitolul surse. Şi s-a întîmplat ca, într-o zi de vară, taman în timp ce eram în audienţă la un general, cu gîndul să mai facem nişte subiecte la el la unitate, să evadeze un nea Păstaie de la o judecătorie. Cu telefonul închis la general în birou era mai complicat să aflu despre tărăşenie. Dar, cînd am terminat discuţia şi am ieşit, am aflat-o şi eu. Am anunţat ştirea – despre care oricum colegii din Antenă aflaseră – şi am fost şi la filmare. Mai mult, ştirea a şi apărut prima în Observator – că pe vremea aia nu exista Antena 3, ci doar Observatorul. Ei, dar pentru că viaţa e mişto, mi-am furat un referat cu 5% penalizare pentru că am “pierdut” ştirea cu evadatul. De atunci încerc să îmi dau seama cum poate fi considerată “pierdută” o ştire difuzată simultan cu concurenţa. Le-am urat, oricum, să îşi ia lumînări şi pastile de banii ăia, care, la salariul meu cam de rahat în perioada cu pricina, nu însemnau foarte mult.

Şi acum mă gîndesc… Cu aşa rigoare la Antenă, în legătură cu un reporter egal neica nimeni în economia redacţiei, oare ce nenorociri îl aşteaptă pe domnul director Mihai Gîdea, care a luat drept bună o băşcălie făcută de trombon.ro, un site din aceeaşi categorie cu timesnewroman.ro sau theonion.com… O să fie legat de vreun stîlp al infamiei în direct? O să arunce Mircea Badea cu legume stricate în el? O să îi dea mogulul şi lui un 5% din salariu cu minus? O să muşte chiar el din pernă vreo noapte-două, chinuit de regrete şi de ruşine? Sau o să aibă curajul să apară din nou, ca o zînă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat? Aş fi în stare să pariez pe 5% din salariul unui reporter din Antena vremurilor noastre că ultima variantă va fi cîştigătoare!

Asta e mutra mea in prag de voma, inghesuit la 40 de grade timp de 60 de minute cu 200 de ghertoi capsunari plus plozii lor, ca sa platesc o taxa pentru un certificat numit dorinta...

Zi de zi, mai descoperim o lege cretina, aplicata de incompetenti premianti la indolenta. De exemplu, despre articolul din Codul fiscal care te obliga sa ii scotocesti dosarul fiscal al cetateanului de la care cumperi o masina stiati? Am aflat eu azi, dupa o zi de fezandat in suc propriu, asezonat cu sudoare de capsunar nespalat, timp in care am cheltuit echivalentul unui salariu de inspector fiscal pe taxe de inmatriculare.

La ghiseul primariei, surpriza editiei: fara certificatul fiscal din care sa rezulte ca vinzatorul si-a platit toate taxele, ca nu are datorii la asociatie, ca vorbeste politicos cu vecinii si ca nu isi bate copiii NU poti inmatricula masina. Ce daca vinzatorul locuieste in Birlad? Pentru onoarea de a plati taxe trebuie sa dai fuga la Birlad, sa investighezi si sa aduci dovezi. Ba chiar sa platesti datoriile vinzatorului, daca s-a invrednicit sa aiba! Doar nu ai inima sa le ceri inspectorilor fiscali sa le trimita un mail oficial colegilor din municipiul separatist al judetului Vaslui! Sa le ceara lor date fiscale? Noooo… Ei sint certati, nu isi vorbesc!

Deci, daca aveti datorii la stat si vreti sa scapati de ele, cumparati o masina si vindeti-o! Cu fiscul nu e de gluma, frate! Daca asa ceva mi-a facut Fiscul mie, un fel de neica nimeni al economiei, imaginati-va ce le face alora care duc curve in Italia si aduc X5-uri din Germania… Cred ca ii crucifica!

1. Încetați să mai dați la televizor orice orătanie care scuipă, înjură sau lovește un jurnalist. Difuzînd cu orice preț agresiunile astea, legitimați un tip de comportament care va fi replicat la infinit de orice gherțoi care vede o cameră de filmat.

2. Dacă tot dați știrea la televizor, faceți-o despre cum au fost pedepsiți agresorii, în așa mod încît să nu mai aibă curaj și alții.

3. Știu că reporterii și cameramanii sînt, în viziunea șefilor de redacții, ceva între carne de tun și piese de schimb. Totuși, dacă există bănuiala că îi trimiteți într-o zonă riscantă, atașați-le și o echipă de gărzi de corp. 

4. Bătaie își cam iau jurnaliștii nepregătiți și cei care nu au experiență de lucru cu oamenii. Poate că o soluție ar fi să vă perfecționați reporterii ca profesioniști, nu să-i considerați doar stative de microfoane.

5. Armata aia de avocați corporatiști de la televiziune ar putea să se deranjeze să ia în instanță chiar și pieile de pe nemernicii care vă agresează colegii. Lamentările în direct nu o să sperie pe nimeni, dar o știre despre borîtul care a rămas fără casă plătindu-i daune unui reporter bătut s-ar putea să aibă ceva efect.

6. Inspecția muncii s-ar putea interesa în mod direct despre normele de protecție a personalului trimis în astfel de circumstanțe. Instituția media angajatoare chiar nu are nici o responsabilitate față de echipele de știri trimise în bătaia pumnului?

7. Jurnaliștii bătuți ar putea ei înșiși să ceară despăgubiri de la propriul angajator, pentru că au fost trimiși cu bună-știință ca să și-o încaseze și nu au primit nici un fel de formă de protecție. Primul proces cîștigat la modul ăsta va schimba totul.

Închei amintind doar că în peste un deceniu de făcut știri din diverse poziții nu mi-am luat bătaie pe teren. Nici eu, nici echipa mea. Poate că în cazul nostru se aplică punctul 4 de mai sus. Succes pe teren, dragi colegi!

Episodul 1. Cazarea. Cîmpina, România, în plină grădină a Carpaţilor. Eu, la recepţie. Mă întîmpină pustietatea şi un nene care se uită la “Serviţi, vă rog”, flancat de un costum de training roz care chicoteşte. După vreo trei minute de dat tîrcoale ghişeului, telespectatorul se autosesizează şi strigă la recepţioneră să vină, cu glas de patron. Deci el era patronul…

Apare sora mai mică a lu’ Muma Pădurii, îmbrăcată tot în training şi cu basma de pocăită. “Aveţi o dublă şi un single?” întreb io.  ”Nu. Ce-s alea? Da’ la ce vă trebuie?” replică tuta. “Ştiţi, o cameră mai mare şi una mai mică, să dormim în ele”, nuanţez io. “A, da, din astea avem. Da’ să ştiţi că-s la fel de mari, una şi aceeaşi cameră şi aia mare, şi aia mică”, glăsuieşte individa, sub influenţa clară a unei lecturi proaspete din Eugen Ionescu. Cel mai inteligent cedează, deci abandonez planificatul meu expozeu pe tema “Identitatea termenilor în operaţiile logice”. No, bine, le luăm!

Episodul 2. Restaurantul. Foamea la ceas de seară e o idee proastă acolo. “Nu mai avem nici ciorbă, nici salate. Doar fripturi. Comandaţi acum, că durează”. A durat. Scurt şi sec, ne-a umflat nota cu 20 de lei. Şi cînd spun “nota”, fac uz de capacitatea mea de abstractizare, pentru că foaia cu cifre şi litere pe tema “ce a halit Ursu cu echipa în această minunată seară” nu am văzut-o niciodată la culoare. Scor final: la trei oameni, 10 mici, un piept de pui, cartofi prăjiţi, salate dintr-o roşie şi cîte o bere egal cu 85 de lei. După lupte seculare, aveam să obţin un bon de casă pentru banii sparţi la crîşmă în dimineaţa următoare. 20 de euro, cu care în Bulgaria dădeam în diabet, comă zaharată, comă alcoolică şi alte feluri de comă, dacă insistam.

Episodul 3. Dimineaţa. Oricît mi-aş fi dorit să plecăm mai repede din văgăuna în care nimerisem, tot nu puteam porni fără cafea. La trei oameni, trei cafele espresso, dintre care două mari. La socoteli, trei cafele se fac cinci, fiindcă alea două mari erau, deci, duble. Nu pentru că ar fi conţinut mai multă cafea, ci doar de două ori mai multă apă, de vreme ce erau espresso. Bon fiscal nema, evident. Ne bucurăm că am scăpat întregi – pentru că peisajul plictisitor era înveselit periodic de nişte dubioşi cu mutre de consilieri religioşi ai lui Sile Cămătaru – şi dăm sandală la pedală.

Concluzia: turismul românesc la munte îşi merită locul în galeria marilor legende populare româneşti, alături de Baba Dochia, Greuceanu, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul. Pot fi scrise mii de poveşti, de referate şi de eseuri, dar nu vă apucaţi să căutaţi dovezi pe teren. Aşa ceva nu există. Grădina Carpaţilor e plină de gunoaie şi de scaieţi şi la intrare e un pitic pervers care se excită cînd vă fură pe faţă.

Poza de sus nu este întîmplătoare. Cele descrise mai sus au avut loc la pensiunea de două stele (sanchi) Tom Cris din Cîmpina. Vă recomandăm să nu o ocoliţi, veţi beneficia de acelaşi tratament! Succes! Eu mă duc în Bulgaria!