Urmăriţi cea de-a doua ediţie a “Kaşketei dă tablă” de la “Poliţia în acţiune”, al cărei protagonist este un poliţist timişorean suficient de hăbăuc încît să-şi piardă arma în mijlocul unor confruntări cu huliganii croaţi. Sper să vă placă. Dacă mai ştiţi de oameni ai legii care dau cu stîngu-n dreptu’, vă rugăm să ne sesizaţi, iar echipa operativă a “Kaşketei dă tablă” va intra în acţiune imediat.

Cu drag,
Colectivu’

Eu de mic mi-am dorit să apar în filme pe la Halivud şi pe la Mosfilm, da’ nici de-a boalii nu mi-a rezultat ceva concret pe tema cu pricina. Şi dacă la tiliviziune am reuşit să fac enşpe mii de catralioane de filmări, la ce folos, vericule? Că erau toate numa’ despre alţii. Iete, azi, adică de luni, mă pot mîndri ca moldovanu’ că se ezicstă un film şi cu io însumi în rolu’ protagonistului principal ca personaj central.

Şi pe această cale aş dori să le mulţumesc tuturor cameramanilor care şi-au pus peleu’ la saramură alăturea de al meu, în ciuda avertismentelor date de doamnili de la personal şi de instinctele de conservare fireşti, pînă la coadă. Şi papagalului care a şezut neşte zeci de ore să adune atîta amar de material video şi să îl mai şi monteze. Şi vouă, că nu aţi schimbat canalu’ încă.

Mental note: în viaţa următoare, cînd oi ajunge dîn nou reporter de ninorociri, să păstrezi tăt materialu’ video de la bun început. Că trei sferturi din ce-ai făcut, bă Ursu, s-a dus surghiun dreacului pomană, îngropat pîn’ cele arhive unde nici lumina sfîntului Soare nu îndrăzneşte a se încumeta. Amin!

Apropo, are cineva cînepă?

Deci mi-a plăcut să ascult muzică clasică la filarmonică. Mi-a plăcut să o ascult la casetofon, pe vremea cînd casetofonul era expresia supremă a tehnicii moderne. La căşti, în mp3, cînd am constatat că o pot lua după mine să o ascult ma maximum fără să se prindă mitocanu’ transpirat şi gospodina agasantă cu plozi isterici din metrou ce ascult eu, de fapt. Am ascultat-o şi în minte, de multe ori, prin şedinţele alea de sumar cînd toţi erau deştepţii Pămîntului şi darul Domnului către televiziune şi către omenire, în general. Şi cînd maneliştii puneau stăpînire pe microfoane, eu mă sileam să aud tot Bach, Schumann şi Mendelssohn la mine în cap. Că aşa îmi place mie.

Totul a început surprinzător. Adolescent fiind, am pus în casetofonul de Sepulturi primul concert pentru vioară de Bach şi am rămas ca la dentist. Nu credeam că aşa ceva există făcut de mintea omului. Şi apoi, casetă după casetă, căscam urechile şi mai tare, pe rînd, la alţi compozitori. Unul mai tare decît altul.

Iar la 31 de ani eram aproape convins că nu mai e nici un mod în care muzica clasică şi modul în care o poate omul asculta ar putea să mă mai surprindă. De la mono am evoluat la stereo pe la 12 ani, de la casetă la CD pe la 18, de la CD la mp3 pe la 24, de la stereo deja banalizat la Dolby Surround cînd i-a venit vremea lui Dolby – şi uite aşa. Chiar mă temeam că nu mă mai poate lua pe nepregătite cu nimic muzica şi că mă pot duce într-un colţ să îmi petrec restul zilelor amărît că s-a terminat cu surprizele plăcute pe viaţa asta.

Dar cînd azi am oprit maşina pe marginea drumului judeţean ăl’ plin de gropi, între Roman şi Vaslui, cu geamurile lăsate pînă jos-jos de tot, la ceas de asfinţit, singur-singurel în toată pustietatea şi i-am irigat cu mijloace proprii porumbu’ unui cetăţean încă neidentificat pe lamentaţiile sfîşietoare ale Desdemonei de prin actul al II-lea, am realizat că, de fapt, căutasem unde nu trebuia şi m-am convins: locul muzicii de calitate nu e în sala de concerte, frate, e în natura dezlănţuită. Desdemona intona, orchestra puncta, Joiana rumega, porumbul creştea – totul într-o armonie pe care nu aş fi bănuit-o la monocotiledonate şi paricopitate. Dar abia pe cîmp, în sălbăticie, te loveşte cu toată puterea lui si bemolu’ în cap, odată cu vîntul serii încărcat cu mister şi cu damf de vaci domestice. O experienţă de-a dreptul yogaesoterică. Noroc că nu luasem nici o autostopistă cu mine, că naiba ştie ce istorie mai ieşea, Doamne fereşte! Că mie îmi place muzica de calitate şi nu mă satur uşor…

Ştiu că nu am mai pus mîna să scriu de ceva vreme şi poate unii s-or fi întrebat dacă mai trăiesc – iar aici nu îi pun la socoteală pe cei care s-au purtat de parcă aş fi murit deja din clipa în care am plecat din România. Dragii mei, spre dezamăgirea multora, sînt cît se poate de viu şi cu chef de fapte mari. Dar despre acestea vă spun cînd le-oi concretiza, că de vorbe sîntem toţi în stare.

Dacă mai era vreun secret pentru careva, vă spun acum: sînt în România de ceva mai mult de o lună şi sînt foarte fericit să fiu aici. Marea Britanie a fost o experienţă bună şi interesantă, care mi-a scos o grămadă de păr alb şi care m-a convins că trebuie să îi fiu recunoscător Cerului sau sorţii sau hazardului sau părinţilor mei că, dacă tot a fost să apar pe lume, am comis-o în România. Cu mitocanii şi cu maneliştii ei, cu nesimţirea şi proasta creştere omniprezente, cu agresivitatea din trafic, cu praful şi cu mizeria de care nu mai scăpăm, cu caniculă de 40 de grade la umbră, ţara noastră are o mare calitate pe care nu o poate înlocui nimic: e a noastră, oameni buni. Deci locul meu, cît oi mai avea loc pe sub Soare, aici e.

Mi-au strigat mulţi cînd au auzit că vreau în ţară: “Ursule, eşti nebun? Stai, dracului acolo!” Dar cînd mă pornesc într-o direcţie, nu prea mai e loc să mă opreşti. Şi acasă m-au trimis şi multe dezamăgiri adunate din Regatul Unit, care nu e deloc aşa cum îl ştiţi din filme, adică o ţară plină de oameni civilizaţi şi mereu politicoşi, care vorbesc engleză ca la curtea Majestăţii Sale, preocupaţi de vînătoare, de cricket şi de preţul proprietăţii imobiliare. OK, poate asta din urmă încă mai e adevărată, deşi criza a cam făcut praf toate preţurile umflate cu pompa, în special la mormanele de cărămizi centenare şi decrepite numite acolo “proprietăţi imobiliare”…

Atîta engleză stricată şi batjocorită cîtă mi-a fost hărăzit să aud la Londra nu am auzit nicăieri în lume. Colegii mei de generală care stîlceau cuvintele într-a V-a la primele lecţii de engleză, pentru că aşa puteau ei să pronunţe, vorbeau mai corect şi mai melodios limba lui Coleridge decît toate milioanele de imigranţi indieni, pakistanezi, bengali, ceylonezi (aşa s-or numi?), afghani, irakieni, iranieni, libieni, marocani, nigerieni şi aşa mai departe, înţelegeţi tabloul… Nu ştiu cît contează asta pentru voi, dar mie îmi place să aud limba oficială a ţării în care trăiesc vorbită corect.

Aş fi nedrept dacă nu aş trece în revistă şi păcatele multor români care s-au aciuat prin Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Am cunoscut acolo români muncitori în construcţii, în catering sau în alte domenii “nedemne” de localnicii englezi, români care nu ştiau să întrebe cît e ora în limba engleză, după 10 ani de locuit pe teritoriile Majestăţii Sale. Am găsit români care trăiesc într-o mică Românie a lor construită pe pămînt străin: vin la muncă aduşi de un prieten român, muncesc într-o echipă doar de români, vin acasă (în Colindale sau în Wembley, adică la dracu’ în praznic) şi beau bere în casă cu prietenii lor români, cumpără de la magazinele româneşti, ies în oraş la restaurantele româneşti şi constaţi după 10 minute de conversaţie cu ei că ignoră şi dispreţuiesc cultura ţării care le pune lire sterline în buzunar.

Am cunoscut români care îşi mănîncă de sub unghii cu anii, muncesc ca sclavii cîte un cincinal, adună fiecare ban, se îmbracă de la Primark (magazin de ieftineli), cumpără haleală pe cale să expire, că e mai ieftină, aleg din magazine doar produse cu mărci gen “ASDA”*, “Sainsbury’s”* sau “TESCO”*, adică alea pentru săraci, storc şi ultimul pence de pe cardurile de credit şi într-un final glorios fac praf toată suma pe un BMW cu volan pe dreapta şi cu misiune clară: să îi ajute să se dea mari în ţară cu el. Alţii strîng din buci la fel, dar nu au răbdare 3-4 ani, aşa că sparg în crîşma de manele toţi banii de pe aproape fiecare săptămînă de lucru dublat de chiţorlăneală jalnică şi ghiorţăit de maţe. După ce şi-au halit de sub unghii o săptămînă, vineri seara aruncă în figuri de Onassis cîte 100 de lire pe o sticlă de Famous Grouse de 12 ani, dar înainte de asta aşteaptă cu o cola în faţă cîte două ore, să se adune lumea în crîşmă, ca să fie văzuţi cînd comandă băutură scumpă cu sticla. Să moară duşmanii de ciudă…

Alţii fac foamea prin UK muncind pe salariul minim, dar nu vor să apară la ştiri, pentru că familiile lor îi cred directori, manageri, moguli şi mici dumnezei în Marea Britanie. Şi nici nu vor să audă de întors în ţară, deşi locuiesc vai mama lor prin case părăsite şi cînd prind o zi de lucru pe 50 de lire e sărbătoare pentru ei şi pentru 10 prieteni de-ai lor.

Şi localnicii, adică englezii, m-au cam dezamăgit. Ei sînt sursa tuturor problemelor care au făcut Regatul Unit de nelocuit pentru mine şi pentru mulţi dintre ei. Vă explic imediat şi de ce: englezii sînt educaţi în ideea că un loc de muncă înseamnă să fie manager, agent, broker, consultant, expert, şef sau intermediar, în general. Orice alt tip de muncă este nedemn. Cum nu pot fi toţi directori, cei care nu reuşesc stau cu zecile de ani pe ajutor social, ajutor plătit de consiliile locale din taxele nesimţit de mari încasate sub ameninţarea cu puşcăria de la imigranţii care, de bine, de rău, muncesc. Tot pentru că englezii vor să fie şefi şi doar şefi mai mult chiar decît românii, Marea Britanie are acum aproape 5 milioane de imigranţi veniţi să muncească în locul băştinaşilor. La o populaţie de 60 de milioane, Regatul are 5 milioane de străini, cifră perfect egală cu cel al localnicilor care trăiesc – unii de generaţii întregi – din ajutor social.

Iar cînd spun imigranţi, vorbesc doar de cei consideraţi astfel de lege. Persoanele născute pe teritoriu britanic NU sînt considerate imigranţi, deşi părinţii lor au venit poate din Somalia. Şi mă călcau pe nervi la culme imigranţii de pe alte continente care, după ce îşi scoteau paşaport britanic, te priveau în ochi şi îţi spuneau: “Eu sînt de aici, sînt britanic”, deşi pielea de pe el era de altă părere. Nu e de mirare că Londra, în acest moment, este în majoritate populată de persoane “non-white”, aşa cum releva un studiu publicat anul trecut, adică în 2008.

ŞI lista e a dracului de lungă. Mă enerva poliţia britanică, pentru care conceptul de “acte de identitate” nu există, unde ofiţerii care te legitimează te întreabă cum te cheamă şi unde stai şi atît. Mă enerva că, în loc de paşaport, băncile îmi cereau facturi la utilităţi cu numele meu ca să îmi demonstrez identitatea – ce idioţi! Mă secau la culme agenţii de parcări, angajaţi ai unor firme private, veniţi din ţări fără asfalt şi deseori chiar fără guvern, plătiţi la bucată, care îţi căutau şi cel mai mic nod în papură ca să îţi ardă o amendă. Nu îi mai suportam pe nesimţiţii de la “customer care” care, după ce că nu erau în stare să vorbească engleză, erau complet idioţi, dar nişte idioţi autorizaţi să îţi facă harcea-parcea contul din bancă de la o distanţă destul de sigură împotriva represaliilor, adică din Bangladesh. NU am înţeles niciodată de ce în baruri e interzis fumatul, dar pe stradă nu e interzis băutul. Nu am putut pricepe cum la 7 dimineaţă, iarna, la minus 10 grade, englezii aveau deja cutia de bere desfăcută în mînă. Nu am putut să cred că poliţia chiar dormea în papuci cînd la fiecare 50 de metri în Brixton, în Soho, în Camden şi chiar în Wembley – paradisul românilor – era cîte un dealer de droguri care aproape că îşi făcea mercurialul produselor în gura mare. Nu am putut să înţeleg cum dracu’ o româncă de prin Ardeal poate să îmi spună senin: “Cutia asta de gem e făcută la mine. La mine, în Essex.” Nu am putut să halesc multe. Aşa că, după un an, m-am prins că locul meu e aici, în România.

Deci, dragii mei, sînt în patrie. Am nişte treburi neterminate de rezolvat, am altele neîncepute de făcut. Am planuri, am prieteni şi am un nume aici. Încă am puls, respiraţie şi activitate cerebrală. Nu ştiu ce mi-ar mai trebui, în afară de o mică doză de noroc. Da’ eu cred în norocul moldoveanului, aşa că o să fie bine.

*ASDA, TESCO şi Sainsbury’s sînt trei exemple de reţele de supermarketuri din Regatul Unit. Fiecare dintre ele are în rafturi produse numite în general “value” sau “marca 1″: sucuri, conserve şi aşa mai departe. Mărfurile astea poartă numele reţelei în care sînt vîndute şi costă cam un sfert din preţul produselor similare vîndute sub mărci de prestigiu, motiv pentru care şi sînt considerate produse pentru săraci.

Acu’ două minute, dragii mei, la ceas de decizii importante, am hotărît să îmi supun propria existenţă analizei SWOT, despre care am învăţat (ăia care au învăţat) la management, în anul al IV-lea de facultate de jurnalism.

No, boooooon. Aşa cum ne-a învăţat profa, am făcut, printre altele numărătoarea mintală a prietenilor şi a prietenelor (strenghts). Am numărat totul: tovarăşii de bere, de şpriţ, de bagabonţeală, de mers la filmări, de făcut schimb de informaţii. Femeile: unele cu care am rîs, altele cu care am făcut planuri, cu care am stat la poveşti pînă dimineaţa, cu care am făcut istorii de nepovestit, femei pe care le-am învăţat ceva, femei de la care am învăţat şi eu prostii ceva.

După care am procedat la parastasul mintal al duşmanilor şi duşmancelor (threats). De la serviciu, din viaţa particulară (m-a surprins şi pe mine că am una), de pe stradă, de la cumpărături, de prin vacanţe, de printre clienţi, de printre “şefi”, de prin funcţii, în diverse uniforme sau în curu’ (ca capu’, da, cacofonie intenţionată) gol. Ăia care mi-au făcut zile grele, au mîncat de pe jos, au pus strîmbe, au încercat să îmi tragă ţepe, au umblat cu fofîrlica (vorbă moldovenească, uitaţi-vă în dicţionar!), s-au crezut pe val şi au încercat să mi-o tragă.

Concluzia, dragii mei, este favorabilă şi extrem de optimistă: pe mine mă urăsc doar femeile nasoale şi proaste. Toate alea frumoase şi deştepte mă iubesc. Dacă e vreuna dintre voi, doamnelor şi domnişoarelor, care nu ştie în care categorie s-a calificat, o rog respectuos să se uite în oglindă şi în carnetul de note şi apoi să îşi examineze sentimentele faţă de mine. O să vadă că am perfectă dreptate!

Bină că ştiu de acum de cine să mă feresc. Iete-aşa.

Ceea ce vă urez şi dumneavoastră. Amin!

Dragii mei, am decis că la aproape 31 de ani, dacă nu îmi întemeiez religia mea, măcar să vă împărtăşesc un pic din experienţa care cred eu că vă poate fi de folos atunci cînd urmăriţi o carieră în televiziune. Eu intru în al zecelea an petrecut în atît faţa, cît şi în spatele camerelor. Prin urmare, decît să vă plictisesc cu sfaturi puse pe hîrtie, vă supun atenţiei un filmuleţ de nici 10 minute. Da, bre, io l-am făcut…

Acesta a fost doar primul episod. Promit să mai fac şi altele, curînd. Şi, la sfatul avocatului meu, ţin doar să mai precizez că opera de mai sus este un pamflet şi, dacă vreo cineva se simte vizat, probabil că şi este.

Cine putea, oare, să mă trezească la ora aia neomenească şi să îmi pună lăutarii să îmi cînte piesa de mai sus? Aveţi trei încercări…

Între timp, am fost informat că extratereştii au ţinut o conferinţă, o consfătuire, ceva, în urma căreia au decis că vor să fie incluşi în Republică. Adică în Srbija. Aparent, alde ET s-au prinsă că slibovica merge stass atunci cînd motorul warp dă rateuri şi alienii se bronzează la quasari, în maieu, cu naveta spaţială pe rampă, ca să îi dibuiască jiclerul înfundat. Şi cică sînt terminaţi după Lepa Brena. Iar ultimul şi cel mai important motiv e că extratereştii nu prea îi suferă pe americani, exact ca şi sîrbii, din cauză că în toate filmele de la Hollywood extratereştrii şi-o iau pe cocoaşă de la cîte un preşedinte pilot cu spirit de aventură şi replici de bagabont, deşi ei, extratereştrii, au tehnologia superioară.

ULTIMA ORĂ! Experţii NASA au reuşit să interpreteze o transmisiune primită din spaţiu pe 17 februarie 2008. Prima surpriză este că, după ce au filtrat prin ‘jde mii de computere semnalul criptat, le-a ieşit ceva în chirilice: “Косово је Србија! Не дирај га, Америко!” Să vedem acum cît le ia să se prindă în ce limbă e… Şi cu cine ţin extratereştii ăia în geopolitica globală…

Deci după o îndelungată consideraţiune, am ajuns la concluzia că lumea “civilizată” este o plictiseală monstruoasă. În plus, costă ca naiba. La Londra, chiria e o mie de lire pe lună într-o casă modestă, transportul e ca dracu’ – o cartelă de metrou e 7 lire pe zi – totul costă de te nenoroceşte. În condiţiile astea, în care criza economică globală împinge pe toată lumea la reduceri de cheltuieli, m-am gîndit să fac şi eu acelaşi lucru.

Deci o să mă mut în Gaza, acolo am înţeles că viaţa e mult mai ieftină. Practic, nu valorează nici două parale.

Yalla!

Deci breaking news, frate! Războiul din Bosnia nu s-a terminat în 1995, aşa cum ar fi de părere cîţiva papagali de la CNN, iar asta o dovedesc fără tăgadă incidentele din Australia de ieri, cînd sîrbii şi bosniacii s-au încăierat încă o dată, după un meci de tenis, unde sîrbul Novak Djokovic l-a făcut ghem pe Amer Delic, un american de origine bosniacă. Adică “Srbin pobedio”, vorba cîntecului… Sîrbii şi bosniacii s-au caftit ca la carte, cu scaune de plastic. O relatare în exclusivitate de pe noul front yugoslav din Melbourne de la corespondentul nostru special sub acoperire. Ai legătura, frate!

“Bună ziua, dragi telespectatori! Deci o relatare cît se poate de imparţială a conflictelor, da? La 15 ani după războiul din Bosnia, cetnicii şi musulmanii reiau ostilităţile peste mări şi ţări, în Australia. Victimele bosniace neînarmate au fost supuse tirurilor nemiloase ale artileriei sîrbeşti plasate pe dealurile din jurul enclavei musulmane paşnice formate exclusiv din femei, bătrîni şi copii. Casapii şi măcelarii sîrbi au ţintit cu bună ştiinţă în obiective civile cu scaune de plastic, cel mai probabil provenite de pe piaţa neagră de armament neconvenţional interzis de convenţiile de la Geneva şi de la Ottawa.

Ofensiva din Australia vine în contextul unui bombardament misterios cu căcat executat de forţe necunoscute asupra localităţii româneşti Craiova, din Republica Separatistă Oltenia. Nu este exclus ca responsabili pentru acţiunea de bombardament fecal să fie luptătorii grupării de guerrilă UCKK, condusă de patriotul Hashim Kaci, un prieten şi un aliat al democraţiei. Statele Unite şi NATO au cerut încetarea imediată a ostilităţilor şi au impus un embargo internaţional pe traficul de plastic în regiune. Deci Serbia trebuie bombardată, în special Belgradul şi mai ales televiziunea. Închei aici relatarea mea imparţială. Încă o dată, hai, Dinamo Zagreb!”

Mulţumim, Agim! Me fat! (“Noroc bun!” în albaneză) O ştire de ultimă oră despre Republica Separatistă Oltenia îl citează pe fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, afirmînd că “bombardarea cu căcat a României este legitimă şi justificată”. Vom reveni.

Degi bună ziua, dragi bacienţi. Mă numezg Ashalisalam Danam, zînt din Luambula, din Zimbabwe, ji o ză viu medigul dumneavoazdră. Bun venit la mine în gabinet. Bentru îngebut, ză iasă în vaţă bacient gare a venit aici gu gobil zau gu gabra, bentru brioritate. Aja.

Aguma, ăjtia bacienţi bentru tratament ambulator măi ză meargă 20 de ture brin gabinet şi dubă aia la ei agasă să mai vacă 20 de ture. E tratament ambulator, măi, e din mers, medigament nu avem. Gine ezde bentru la ghirurgie, zber că a venit cu verăstrău gurat de agas. Anestezig am eu, dar zber că aveţ un bărbat din vamilie să vă dea gu el la gap, gă eu am o endorsă.

Bacient la bsihiatru viegare luat gîte un jtegher cu gablu dezizolat ji bus în briză bentru joc elegtrig ji la zvîrjit gîte două litri de labte în blus de viegare bentru elegtrigitate. Gine bentru dermatolog bune bielea aigi în băţ ji vine mîine ză i-o dăm gurăţată. La jinegolog azi avem brogramări numai pentru bărbaţ şi gapra, vemei veniţ mîne. Bromitem să întoargem mănuş de blastic be bartea cealantă.

La dentizt ztaţi degeab, nu mai ezte nigi zvoară şi glanţa la ujă e rubtă, măi. Dagă e urgenţ, vă zerveşte Ali, gambion la box în Emirate, în 1983. Nu brimim şekeli, nu inzistaţ. Boli interne asta nu butem să vă servim, îngergaţi la minizterul de interne, ei măgar bot ză vă imbuşte dagă zînteţ ingurabil. La ortdobedie nu merge majina de radiografie, măi, a gonvisgat amerigan tot substanţ reagtiv, zige gă vagem bombe nuglear. Ambutări mai butem vace, dacă ajdebdaţi dubă ghirurg. Aja. Ăjtia toţi? Vă las gu aziztenta la mine, măi, Salam Saddhat Sulahalim.

Degi ză nu aud musca. Dagă aud musca, o halesc, măi, că zînt nehalit. Ge za fag, măi, azta mă numesc.