Eu de mic mi-am dorit să apar în filme pe la Halivud şi pe la Mosfilm, da’ nici de-a boalii nu mi-a rezultat ceva concret pe tema cu pricina. Şi dacă la tiliviziune am reuşit să fac enşpe mii de catralioane de filmări, la ce folos, vericule? Că erau toate numa’ despre alţii. Iete, azi, adică de luni, mă pot mîndri ca moldovanu’ că se ezicstă un film şi cu io însumi în rolu’ protagonistului principal ca personaj central.

Şi pe această cale aş dori să le mulţumesc tuturor cameramanilor care şi-au pus peleu’ la saramură alăturea de al meu, în ciuda avertismentelor date de doamnili de la personal şi de instinctele de conservare fireşti, pînă la coadă. Şi papagalului care a şezut neşte zeci de ore să adune atîta amar de material video şi să îl mai şi monteze. Şi vouă, că nu aţi schimbat canalu’ încă.

Mental note: în viaţa următoare, cînd oi ajunge dîn nou reporter de ninorociri, să păstrezi tăt materialu’ video de la bun început. Că trei sferturi din ce-ai făcut, bă Ursu, s-a dus surghiun dreacului pomană, îngropat pîn’ cele arhive unde nici lumina sfîntului Soare nu îndrăzneşte a se încumeta. Amin!

Apropo, are cineva cînepă?

Am zis că se potriveşte în contextul mahmurelii căpătate azi noapte. Sper că vă place melodia pe care cu toţii sînt convins că o cunoaşteţi, interpretată de Mary Hopkin în 1968. Aşa cum v-am obişnuit, o să vă mai fac o dezvăluire de acum un secol: melodia e rusească, datată de prin secolul al XIX-lea. Deci Occidentul îi mai datorează Maicii Rusii încă o melodie de beţivăneală cruntă în pub – cam ce am trăit eu noaptea trecută. Aşa sură varianta originală în limba lui Esenin şi a lui Puşkin, intitulată “Дорогой длинною”, adică “Pe calea cea lungă”.

Музыка Б. Фомина ~1800
Слова К.Подревского

Ехали на тройке с бубенцами,
А вдали мелькали огоньки…
Эх, когда бы мне теперь за вами,
Душу бы развеять от тоски!

Припев:
Дорогой длинною,
Погодой лунною,
Да с песней той,
Что вдаль летит звеня,
И с той старинною,
Да с семиструнною,
Что по ночам
Так мучила меня.

Да, выходит, пели мы задаром,
Понапрасну ночь за ночью жгли.
Если мы покончили со старым,
Так и ночи эти отошли!
Припев:

В даль родную новыми путями
Нам отныне ехать суждено!
Ехали на тройке с бубенцами,
Да теперь проехали давно!
Припев:

Dragii mei, în calitate de expert în ştiri de pe vremea cînd era bunica fată mare, vă propun să aruncaţi încă o privire în trecut, una din care cel puţin tinerii jurnalişti de azi ar putea trage cîteva învăţăminte tare folositoare. Am pus mai jos un film documentar unicat, despre un jurnal de ştiri oarecare, din 22 decembrie 1949. Un scurt-metraj despre felul cum făceau teren, scriere, montaj şi emisie jurnaliştii francezi de la ştiri. Pe cuvînt că nu am descoperit diferenţe semnificative faţă de ziua de azi.

E drept, noi avem camere digitale, montaj non-linear, editare de text pe computer, prompter şi IFB. Pe de altă parte, în ecuaţie, factorul uman a rămas acelaşi ca pe vremea lui Stalin şi de Gaulle: doi oameni pleacă pe teren, 20 de şefi se ceartă la şedinţă, doi muncesc, 20 îşi dau cu părerea. În regie, aceleaşi chipuri erodate de stress ca azi, aceiaşi ochi care prevestesc ulcerul timpuriu şi aceleaşi grimase care se traduc în “morţii ei de ştire, nu e gata încă?”.

Iată cum arăta munca de redacţie şi de teren la ştiri în urmă cu 60 de ani. Vizionare plăcută. Filmul este mut şi are aproape 9 minute. Sînt nouă minute fascinante, pe care le-am urmărit cu sufletul la gură şi cu o empatie de care nu mă credeam în stare cu nişte oameni care au făcut pionierat în profesia pe care nouă ni se pare că am inventat-o alaltăieri. Un film despre o rutină care nu s-a schimbat în 6 decenii aproape deloc, una pe care am trăit-o de mii de ori pe pielea mea.

În lipsă de coloană sonoră, puteţi urmări filmul pe melodia asta. Ştiu că pentru noi, românii, piesa lui Kirculescu înseamnă ceva anume şi inconfundabil, dar se potriveşte de minune cu imaginile.

Să nu uit, peste două săptămîni împlinesc 9 ani de cînd am apărut prima oară în direct la televizor. Şi nu m-am dezvăţat, şi tot apar…

Nu-i aşa că melodiile soldaţilor au ceva special? “O noapte întunecată”, în original “Темная Ночъ”, compusă de Mark Bernes prin 1941, în plin război. Replica “avant la lettre” a Armatei Roşii la “Lili Marlene”, de pe partea cealaltă a baricadei… Adică, pe scurt, o scrisoare a unui soldat aflat pe front, evident destinată unei femei. Dar nu o misivă ca a neamţului care îi scrie unei Lili pe care a sărutat-o la despărţire sub un felinar, înainte să plece să invadeze Polonia. Soldatul sovietic îi scrie unei destinatare familiste, care veghează lîngă pătuţul unui copil şi se roagă ca el, soldatul, să se întoarcă nevătămat. Audiţie plăcută.

Istoricii încă nu au reuşit să se pună de acord cam cît din moştenirea Primului Război Mondial (1914-1918 ) a rămas să fie tranşată brutal în cel de-al Doilea Mare Război (1939-1945). Ce puteţi auzi mai jos este, însă, rezultatul unui şir de întîmplări la voia hazardului, ale unor schimbări de soartă neaşteptate, începute în mocirla primei încleştări armate globale şi care au rezultat în hit-ul incontestabil al tranşeelor celui de-al Doilea Război Mondial: melodia Lili Marlene. Pe nedrept acuzată că ar fi fost o melodie nazistă, piesa de mai jos este nimic mai mult decît un cîntec al unui tînăr soldat care, sub foc inamic, găseşte consolarea în amintirea suavă a unei domnişoare care îl iubeşte şi de care s-a despărţit în faţa cazărmii, sub un felinar.

Lili Marlene este, poate, darul hazardului către toţi soldaţii lumii, atît de întortocheată şi de neaşteptată este povestea sa. Pe 26 ianuarie 1911, în Brunswick, se naşte un băiat, Norbert Schultz, cu exact 7 ani mai mare decît Nicolae Ceauşescu. Deşi pare fără legătură, o să vedeţi cum soarta tînărului vlăstar al familiei Schultz avea să determine istoria melodiei care începe în plin conflict mondial.

Era o zi ploioasă în tranşee, în 1915, cînd Hans Leip, un soldat german de 22 de ani, profesor de şcoală generală din Hamburg, s-a trezit lovit nu de şrapnele aliate, ci de inspiraţie. De sub pana lui tremurînd de frig şi de adrenalină a ieşit poemul “Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”, sau “Cîntecul unui tînăr soldat în serviciul de santinelă”. Ca să îi facă o bucurie unui camarad care şi el tînjea, sărmanul, după iubita lui care îl aştepta acasă, Hans i-a pus diafanei sale eroine din poezie nu unul, ci două prenume, unul al iubitei sale, celălalt al domnişoarei camaradului său: Lili şi Marlene.

Anii au trecut şi în ei s-au întîmplat multe. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, mareşalul Prezan, Ecaterina Teodoroiu, grenadierul Muşat, “Pe aici nu se trece!”, Mackensen – toţi şi-au făcut numărul pe scena istoriei. Germania şi Austro-Ungaria au capitulat, coroana Habsburgică a văzut cum i se destramă imperiul denumit de istorici “Închisoarea Naţiunilor”, Imperiul Ţarist s-a transformat, cu mari chinuri, în Uniunea Sovietică, nemţii şi ungurii au semnat cu dinţii strînşi Pacea de la Versailles şi de la Trianon, Regatul şi celelalte ţinuturi româneşti au devenit România Mare, ţăranii români au fost împroprietăriţi, Palatul Culturii din Iaşi a fost construit, americanii au interzis alcoolul, apoi s-au răzgîndit, a venit marea criză financiară, ţărăniştii au ajuns şi ei la putere, Bucureştiul a fost însîngerat de grevele de la Griviţa Roşie, prilej cu care Vasile Roaită s-a căţărat discret în manualul de istorie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a început activitatea revoluţionară în gară la Titu şi a continuat-o la Doftana cu gratii de fier. Troţki a fost asasinat în Mexic, după ce Lenin a murit otrăvit din grija “tovarăşilor” pe care ajunsese să îi încurce, NEP este abandonat înainte chiar să înceapă cu adevărat. Un fost student de teologie gruzin, transformat în jefuitor de bănci, Iosif Djugaşvili, poreclit de prieteni Koba, ajunge la cîrma Uniunii Sovietice, sub un “nom de plume” ceva mai sonor: Stalin – Omul de Oţel.

Japonia s-a retras din Sahalin şi din Kurile, dar după ceva chibzuială a invadat Manciuria, în căutare de noi icre, unde a creat o nouă provincie – Manchuk. Liga Naţiunilor i-a dat României avioane de luptă şi de bombardament moca, fără să intuiască, vreodată, că o să le folosim în vreun război. URSS a lansat primul plan cincinal şi l-a încheiat cu succes. Un tînăr pictor mustăcios şi locvace din Viena, nefumător, ajunge secretar cu propaganda la NSDAP – Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German – un partid care nu promitea mare lucru, dar care ameninţa cu foarte multe. Acelaşi activist cu gură mare ajunge cancelarul Germaniei, prin vot democratic, Fuhrerul Adolf Hitler. Regele Ferdinand I a trecut în Marea Curte Regală din Cer, iar succesorul său, Carol al II-lea, a dat repede regatul nu pentru un cal, ci pentru o căţea în călduri, Zizi Lambrino, iar patria a rămas pe umerii Regelui Mihai I de România, la vremea respectivă încă intens preocupat de căluţi de jucărie şi de soldăţei de plumb.

Adolf Hitler prezidează Jocurile Olimpice din Berlin în 1936, anul în care delegaţiile aproape tuturor statelor participante au defilat prin faţa Fuhrerului cu salutul nazist. În acelaşi an, Uniunea Sovietică o rezolvă de o nouă constituţie. În România, Legiunea Arhanghelului Mihai capătă tot mai mulţi suporteri, emulînd discursul antisemit şi naţionalist al mentorului vegetarian Hitler. Chamberlain, premierul Marii Britanii, nu pare deloc alarmat de pregătirile Germaniei Naziste pentru un nou război.

Cine, deci, să bage de seamă faptul că, în 1937, poezia unui soldat din războiul petrecut cu două decenii deja în urmă a fost publicată într-o culegere de versuri soldăţeşti care nu îi interesa nici măcar pe veterani? Norbert Schultze, un tînăr compozitor născut în 1911, în Brunswick, ia versurile şi le pune pe o melodie. Lale Andersen nu are nici ea treabă şi înregistrează melodia îm 1939, cam pe cînd se usca cerneala de pe Tratatul de Neagresiune între Germania şi URSS, mai celebru în epocă sub numele de Pactul Ribbentropp-Molotov. Înregistrarea a fost o activitate perdantă, la prima vedere, deoarece nici un disc de platină nu i-a fost acordat autorului în primii doi ani de la lansare – cifra colosală de 700 de copii vîndute pînă în 1941 spune, poate, şi de ce. Lumea nu avea chef de şlagăre, Polonia tocmai fusese invadată, Franţa ocupată şi Marea Britanie începuse să fie bombardată de germani. Cine mai avea timp de muzică?

1941 avea să fie nu doar anul în care Germania şi România atacă vitejeşte Uniunea Sovietică, dar şi anul în care melodia Lili Marlene avea să iasă din anonimat. După ce nemţii ocupă capitala Yugoslaviei şi pun mîna pe Radio Belgrad, şvabii îl repoziţionează pe pe target şi îl trec printr-un rebranding abrupt: Radio Belgrad devine Soldatensender Belgrad, adică Radioul Soldaţilor Belgrad. Cum nemţilor nu prea le plăcea muzica sîrbească aflată din belşug prin fonoteca radioului yugoslav, un tînăr locotenent german primeşte misiunea să facă rost de nişte melodii mai teutone. În lipsă de ODC şi de Torrent, ofiţerul ia, exact ca Horea, calea Vienei, unde inspectează un magazin cu discuri second hand şi ia, la grămadă, înregistrarea lui Lale Andersen, printre alte zeci de discuri de-a valma. Melodia ajunge să apară în heavy rotation (nemţii i-ar fi spus oare “schwere Rotation”?) destul de frecvent, nu din cauză de DJ inspirat, ci pur şi simplu pentru că nu erau la dispoziţie foarte multe melodii.

În calea afirmării tinerei melodii relansate avea să se pună nimeni altul decît Joseph Goebbels, singurul om de pe planetă mai nazist decît însuşi Hitler, cel desemnat să fie succesorul Fuhrerului, ministru al propagandei, un dement care şi-a otrăvit propriii copii înainte de sfîrşitul războiului, pentru a nu fi capturaţi de aliaţi – dar un geniu al propagandei şi al dezinformării, ale cărui principii de minciună ştiinţifică în masă sînt aplicate cu succes şi azi. Goebbels a ordonat ca melodia să nu mai fie difuzată la radio, pentru că nu îi plăcea, şi doar insistenţele lui Hitler şi miile de scrisori de la soldaţi care cereau să audă melodia la radio l-au făcut pe Goebbels să se răzgîndească. Melodia era transmisă în fiecare seară, înainte de închiderea programului, la ora 9.55, fapt care le-a permis militarilor, aliaţi sau de partea Axei, să o poată asculta în loc de “Povestea de sară pentru micuţi cu Tanti Ludmila”. Popularitatea piesei a crescut, iar Erwin Rommel, comandantul Afrika Korps, a intervenit pentru ca piesa să facă parte şi din programul de peste zi.

Legenda spune că, într-o seară, un ofiţer din cadrul Armatei a 8-a Britanice a surprins un grup de soldaţi care cîntau Lili Marlene în germană. Aşa ar fi apărut prima traducere în limba engleză a melodiei, traducere făcută de ofiţerul respectiv. Alte zeci au urmat, nu doar în engleză, ci şi în rusă şi franceză. În scurt timp, melodia era ascultată de soldaţi de pe ambele părţi ale baricadei. Cea mai populară variantă în limba germană a melodiei a devenit, indiscutabil, cea interpretată romantic şi senzual încă de pe vremea cînd mitralierele răpăiau şi mortierele şuierau pe toate fronturile de inegalabila de Marlene Dietrich.

Melodia Lili Marlene este acum tradusă în cam toate limbile Pămîntului şi există în cel puţin 200 de versiuni înregistrate. În 1980, Rainer Werner Fassbinder a făcut un film despre Lale Anderson şi povestea acestui cîntec senzaţional. În rîndurile aliaţilor, the Special Air Service, Special Air Service Regiment şi Princess Patricia’s Canadian Light Infantry Service au adoptat piesa ca melodie oficială de marş a unităţii.

Pe Hans, soldatul de 22 de ani care a scris poezia originală în 1915 în tranşeele imperiale îl mai ţineţi minte? A scăpat cu viaţă din amîndouă războaiele mondiale şi a trăit pînă în 1983, adică pînă la virsta de 90 de ani. Norbert Schultze, compozitorul melodiei, a murit în 14 octombrie 2002, la virsta de 91 de ani. Lale Anderson a murit în 1972, la 67 de ani, iar Marlene Dietrich s-a stins la 6 mai 1992. După cum vă puteaţi aştepta, nu este o poveste cu happy end, pentru că toată lumea moare la final. Doar melodia Lili Marlene este eternă.

Ce-mi veni cu melodia asta? Azi, 11 noiembrie 2008, se împlinesc 90 de ani de cînd Germania a semnat Armistiţiul de la Compiegne, într-un vagon de cale ferată, la ora 11 AM. Era ultima forţă beligerantă care se opunea Antantei rămasă încă în luptă. Starea formală de război cu Germania a continuat vreme de încă 7 luni, pînă la semnarea acordului de pace de la Versailles, din 28 iunie 1919. Azi, cînd am văzut la televizor ultimii trei veterani ai armatei britanice rămaşi din Primul Mare Război, m-am gîndit că în zilele noastre e mai celebră melodia asta, născută din iadul tranşeelor, decît Gavrilo Prinzip, cel care a dat tonul armelor care au ucis 20 de milioane de oameni în 4 ani de coşmar. Şi asta îmi dă un pic mai multă încredere în specia umană.

Lili Marlen

Vor der Kaserne
Vor dem großen Tor
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor
So woll’n wir uns da wieder seh’n
Bei der Laterne wollen wir steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Unsere beide Schatten
Sah’n wie einer aus
Daß wir so lieb uns hatten
Das sah man gleich daraus
Und alle Leute soll’n es seh’n
Wenn wir bei der Laterne steh’n
|Wie einst Lili Marleen.

Schon rief der Posten,
Sie blasen Zapfenstreich
Das kann drei Tage kosten
Kam’rad, ich komm sogleich
Da sagten wir auf Wiedersehen
Wie gerne wollt ich mit dir geh’n
Mit dir Lili Marleen.

Deine Schritte kennt sie,
Deinen zieren Gang
Alle Abend brennt sie,
Doch mich vergaß sie lang
Und sollte mir ein Leids gescheh’n
Wer wird bei der Laterne stehen
|Mit dir Lili Marleen

Aus dem stillen Raume,
Aus der Erde Grund
Hebt mich wie im Traume
Dein verliebter Mund
Wenn sich die späten Nebel drehn
Werd’ ich bei der Laterne steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Referinţe:
* Wilson, Patrick Maitland, Where the Nazis Came, ISBN 1-904244-23-8, (2002)
* Lili Marleen an allen Fronten (Lili Marleen on all fronts). Hambergen, Germany: Bear Family Records, 2006. 7 CDs with 180-page booklet, ISBN 3-89916-154-8 (Includes nearly 200 versions of Lili Marleen).

Gata, schimbăm subiectul. E adevărat că istoria asta e ceva mai veche, dar nu şi-a pierdut farmecul. Se întîmpla vara asta, în localitatea Ştefăneşti, judeţul Ilfov, acolo unde mascaţii şi susţinătorii manelistului Adrian Copilul Minune la funcţia de Adrian Consilierul Minune se întreceau în improvizaţii de haiku şi în happeninguri teatrale – sigur vă amintiţi, că sînteţi tineri.

Şi cum yours truly a ajuns şi el la faţa locului – care loc semăna tot mai mult cu Kosovska Mitrovica în 2004, în martie – ce să vezi că se pitrece?… Un cetăţean român cu abonament lunar la solar – după cum arăta pigmentaţia tegumentară intensă – şi cu o magnifică lucrare dentară sculptată în aur de 24 de karate (şi vreo 50 de wushu), supărat că i-a fost sărit rîndul să recite la cenaclul literar ad-hoc din faţa primăriei, era dus de mascaţi cu de-a folosirea legitimă a forţei către un Merţan mişto, dar nu SLK de manelist, ci dubă de meliţie.

Şi l-ar fi dus puţin pînă la Uniunea Scriitorilor de Declaraţii “Subsemnatul, nume, prenume, născut la, în localitatea, fiul lui şi al…” de la Poliţia Ilfov. Dar s-a pus în calea unor mascaţi fioroşi, de mă uit eu în sus la ei – şi am ceva peste 1.90 înălţimea – nimeni altul decît Micul Prinţ al manelelor, Adrian, viitorul Consigliere von Ştefăneşti, Ilfov…

Nu ştiu exact ce le-a făcut şi ce le-a zis. În mod clar nu le-a aruncat cu bani, că asta ar fi fost ori ultraj, ori tentativă de mituire, în funcţie de tipul banilor aruncaţi – monede în saci sau bancnote în fişicuri. E posibil să îi fi ameninţat cu răzbunarea ţigănească a vrăjitoarei Crisalida, fiica mamei Larva, nepoata mamei Omida. Nu exclud să le fi rupt inima cu o melodie sfîşietoare de puşcărie. Iau în calcul şi că le-a făcut o dedicaţie fără număr. Cert este că mascaţii i-au dat drumul frumosului şi chiparosului să meargă la cuibul său cel metaforic.

No, acum spuneţi şi voi: e posibil ca mascaţii, braţul înarmat al legii, să fie manelişti? Poate de aia ne prigoneau cînd eram tineri rockeri pletoşi? Că nu îmi puteam explica de ce se iau de noi unii miliţieni, doar pentru că aveam părul mai lung şi mai mişto decît îl aveau nevestele lor plictisite cu batic sovietic în cap…

No, pentru că io ţin la fata asta, vreau să îi urez un bun venit special pe pagina mea. Adina Sîrbu, cu pagina http://cepanamea.wordpress.com/, a căpătat, în virtutea ordinii alfabetice, locul dintîi la mine în blogroll. No, prilej cu care o să o introduc cu o istorie legată de toponimul ei virtual.

Aşadar, se face că, într-o bună zi cu soare de acum două secole, celebrul Victor Hugo călătorea în Austria. La frontieră, legenda spune că a avut loc următoarea conversaţie:
- Cum vă numiţi?
- Victor Hugo.
- Cu ce vă cîştigaţi existenţa?
- Cu pana.

Şi aceeaşi legendă spune că, în catastiful cu intrări, grănicerul a notat că pe pămîntul imperiului bicefal a intrat un oarecare “Victor Hugo, negustor de pene”.

Bun venit, Adina! Ce pana mea!…

După cum merg treburile în Marea Britanie, tare mă tem că, nu peste multă vreme, o să fiu apostrofat pe stradă: “Băi, nesimţitule care fumezi! De ce nu faci sex cu bărbaţi, ca toţi cetăţenii respectabili? La puşcărie cu tine, să înveţi să te arzi în bucă în aer curat!” Asta pentru că, în Regat, fumatul e tot mai interzis, spre deosebire de – un exemplu la întîmplare – căsătoriile gay, care sînt perfect legale.

Cam aşa cred că va arăta ziua în care Parlamentul Marii Britanii va aproba noul proiect de lege înaintat de naziştii anti-fumat în cursul zilei de azi. O lege care, dacă va fi aprobată, ar urma să izgonească în canale şi în ghenele de gunoi pe oricine îndrăzneşte pe pămîntul Măriei Sale, Regina, să spurce aerul strămoşesc lăsat cu limbă de moarte de Robin Hood cu o pîrdalnică blestemată procletă de ţigară.

Pentru cine nu a mai dat pe aici de anul trecut, o să fac eu un update rapid. În Regatul Unit, nu e de ajuns că, de la 1 iulie 2007, orice om care vrea să fumeze o ţigară dimpreună cu berea sau cu cafeaua este izgonit afară din cîrciumă, la ghena de gunoi. De parcă el nu tot cu bani plăteşte. Acum, fasciştii anti-fumat vor să interzică fumatul în maşina proprietate personală şi se gîndesc dacă nu cumva ar fi bine să interzică tutunul de tot şi să încheie lucrarea definitiv, să ne bage la puşcărie pe toţi ăştia, infractori nenorociţi, care insistăm să ne aprindem cîte o ţigară.

Nişte multe organizaţii ale căror nume nu o să aibă parte de reclamă moca la mine pe pagină, finanţate din diverse surse, în special din donaţii, duc acum campanie după campanie de terfelire a fumătorilor în toate modurile imaginabile. Presa din Regat e plină de caricaturi cu fumători degeneraţi, incapabili să îşi controleze un obicei infamant, insensibili la copilaşii pe care îi îmbolnăvesc de cancer şi gata mereu să chiulească de la muncă să mai tragă un fum. Simultan, alte campanii publice îi pictează pe dependenţii de heroină ca pe nişte victime demne de compasiune şi de ajutor.

În Marea Britanie un fumător este văzut mai rău decît unul care bagă malaciucă-n venă, deşi fumătorii plătesc mai multe taxe în buzunarul statului decît nefumătorii şi în mod clar contribuie cu mai mulţi bani la bugetul poliţiei, spitalelor şi şcolilor decît consumatorii de heroină, care cotizează direct în seifurile urmaşilor lui Escobar şi ale altor lorzi ai stupefiantelor, capi ai crimei organizate.

Un pachet de ţigări care costă în România 6 RON aici e 6 lire, de cinci ori mai mult. Diferenţa constă în taxe peste taxe şi accize peste accize, bani cu care noi, cei care ne permitem erezia unei ţigări, contribuim la veniturile Majestăţii Sale Regina şi la serviciile care o slujesc. Bani pe care nefumătorii poate că îi dau pe cocaină, că e tare la modă în UK să nu fumezi, dar să tragi liniuţe pe nas.

De cînd a fost introdusă interdicţia fumatului în baruri – NU ÎN COFETĂRII SAU ÎN SPITALE – pub-urile englezeşti dau faliment în medie cîte opt pe zi. Dar propaganda deşănţată de aici te loveşte peste ochi cu ştiri din categoria “Producătorii de tutun se bucură că fumatul a fost interzis, deşi profitul le-a scăzut cu 40%”, un titlu făcut în sictirul oricărei logici, apărut acum vreo trei luni prin ziarele londoneze. Nici actorii care au de interpretat pe scenă personaje care fumează nu au voie să aprindă ţigara. Acum se pune problema ca filmele vechi în care sînt scene cu fumat să fie editate şi scenele în care ard ţigări să nu mai apară – o misiune demnă de Ministerul Adevărului…

Britanicii care vor să fie trendy acum sînt anti-fumat şi numesc România ţară a lumii a treia, pentru că la noi fumatul este permis aproape oriunde. Aceiaşi britanici care, printre altele, nu au acte de identitate.

Regatul se confruntă cu probleme financiare grave, bursele pică, puştanii înarmaţi cu cuţite ucid în fiecare zi trecători nevinovaţi doar ca să fie cool, sute de mii de britanici au renunţat deja să mai muncească, şi nu mai există nici o şansă de a-i convinge să producă vreo ceva, deoarece e chiar profitabil aici să trăieşti din ajutor social (later edit: a doua zi, The Sun îmi dă dreptate). Dar toate astea nu reprezintă absolut nimic în comparaţie cu fumătorii ăia nenorociţi, de la care pornesc toate problemele. Nu ştiţi de ce vă sună cunoscută formularea? Parcă aşa zicea şi unul, Hitler, acum vreo 7 decenii, despre evrei, nu?…

Pentru că sînt al dracului, propun să trăim cu toţii într-o societate 100% sănătoasă şi lipsită de pericole. Nu doar fumatul să intre la index, fraţilor! Să interzicem condusul, pentru că sînt pline ştirile de accidente mortale cu oameni nevinovaţi! Să interzicem şi avioanele, că şi astea sînt mortale, uneori. Mersul pe jos e şi el un pericol, mai ales pe străzile astea pline de cuţitari, aşa că nu ar fi rău să interzicem ieşitul din casă. A, da, internetul este o unealtă a diavolului, unde perverşi stau la pîndă să ne corupă copilaşii şi unde escrocii ne vînează cardurile. Şi casa e un loc destul de periculos, unde s-au petrecut accidente nasoale, aşa că am putea să interzicem şi casele. De dragul eliminării pericolelor, să interzicem tot, dragi urmaşi ai lui Hitler!!!

Şi să încheiem, deci, optimist, cu un citat din Adolf Hitler: “Sînt convins că, dacă aş fi fost fumător, nu aş fi putut niciodată să suport grijile şi angoasele care au fost pentru mine o povară atîta vreme. Poate că poporul german îşi datorează mîntuirea acestui fapt”, spunea, în 1942, nimeni altul decît Fuhrerul. Cel sub a cărui genială conducere de adîncă respiraţie smoke-free, Germania a pornit un război mondial de 7 ani, care a ucis 50 de milioane de oameni. Dar măcar au murit sănătoşi, nu?

De dragul istoriei pe care sper să nu o mai repetăm, o să recapitulez o cronologie destul de recentă, din al Treilea Reich:

1941
- 60 de oraşe germane interzic fumatul în tramvaie.
- Fumatul este interzis în adăposturile antiaeriene germane.
- Femeilor sub 25 de ani li se interzice prin lege să mai fumeze în Germania.
- Fumatul este interzis în baruri şi restaurante, femeile nu mai au voie să cumpere tutun în Germania.
- Germania nazistă atacă Uniunea Sovietică, pe 22 iunie 1941.

Ce a urmat, ştim cu toţii…

LATER EDIT: iată în ce hal pot naziştii anti-tabac să încerce să reglementeze felul în care personajele din filme pot sau nu fuma. Iar asta în The Land of the Free, Home of the Brave… În curînd o să interzică să îţi doreşti să aprinzi o ţigară sau să pronunţi cuvîntul “tutun” în public, exact ca obscenităţile. O să se ocupe de asta Poliţia Minţii…

Istoria a demonstrat: ruşii preferă să o facă în trei. Şi nu le pasă dacă este sau nu vreo femeie la mijloc. E destul să fie trei bărbaţi. Haideţi să vă explic cum e cu asta…

Se întîmpla aşa: intrai în magazin şi te uitai după primul bărbat cu mîna ridicată. Dacă nu era nici unul, te opreai şi ridicai tu mîna. Nimeni în jurul tău nu se uita strîmb, acolo era perfect normal. Poate cîte o mamaie să gîndească, en passant, “uite-l şi pe ăsta, are nevastă acasă şi copii şi el umblă pe coclauri după derbedei pentru dezmăţ!”. Nu dura mult şi apărea al doilea bărbat, se aşeza lîngă tine şi ridica o mînă. Cînd apărea şi al treilea, mîinile se lăsau în jos, începeau să caute prin buzunare după mărunţiş pentru ea. Care îi aştepta, rece, hipnotică şi limpede, în spatele sticlei, la preţul gata ştiut. Erau trei, aveau cu ce, era momentul să plătească şi să înceapă să o facă poştă…

Aşa începea un ménage à trois în Uniunea Sovietică. Pentru că, dragii moşului, să nu cumva să credeţi că ruşii nu au propriul lor stil de a face “threesome”. Trei bărbaţi necunoscuţi erau suficienţi pentru echipa vremelnic unită în jurul unui obiectiv comun, al unei voluptăţi pe care nu şi-ar fi permis-o singuri şi care, cine ştie, avea farmecul ei făcută în mai mulţi.

Trebuie să ştiţi, întîi de toate, că ruşii au o pasiune pentru cifra 3, pe care o consideră magică. Cifra trei este omniprezentă: sfînta treime ortodoxă, trăsura sau sania cu trei cai, triada sovietică Marx-Engels-Lenin şi acest ménage à trois despre care vă explic imediat.

Trei bărbaţi cu cîte o rublă de fiecare însemnau, pe vremea Uniunii Sovietice, echipa perfectă ca să se dea la una. La una sticlă de votcă, mai exact. Sticla de votcă pentru clasa muncitoare costa, în vremea respectivă, două ruble 87 de kopeici. Cum fiecare contribuia cu cîte o rublă, mai rămîneau 13 kopeici rest, exact preţul unui pacheţel de brînză topită “Drujba”, adică “Prietenia”. Care pica la fix pentru ca vodca să nu intre chiar pe inima goală…

Aşa se strîngea prietenia între oamenii muncii, că, dacă unde-s doi puterea creşte, unde-s trei deja pică binecuvîntarea lui Dumnezeu. Chiar şi în Uniunea Sovietică progresistă, dialectică, şi ateistă, Bunul Dumnezeu iubea treimea, cum zice străvechiul proverb rusesc “Бог любит троицу”. Şi, exact aşa cum comunismul însemna puterea sovietelor plus electrificarea, exact aşa şi Uniunea Sovietică şi producţia socialistă au consfinţit triumviratul alcoolului.

Să cauţi echipă de făcut poştă o sticlă de vodcă se numeşte, şi în ziua de azi, “сообразить на троих”, adică “să o rezolvi în trei”. Threesome i-ar spune peste ocean, acolo unde, însă, “three is a crowd”, e deja prea mult. Ruşii preferă să împartă cu paţanii sticla de vodcă. Şi chiar şi în zilele noastre, capitaliste, trei este numărul ideal la ruşi pentru a te apuca de băut.

Poate de aici a şi apărut unul dintre cele mai geniale bancuri din Uniunea Sovietică. Zice-se că un american, un francez şi un rus erau naufragiaţi de un an pe o insulă pustie. Într-o zi, apare din ocean peştişorul de aur şi le oferă cîte o dorinţă fiecăruia. Americanul cere să îl trimită acasă cu un milion de dolari. Francezul cere să îl trimită acasă cu două gemene suedeze. Rusul, descumpănit, se uită în jur şi zice cu amar: “Blea, şi numai ce ne cunoscusem… Ia dă-mi trei navete de vodcă şi pe ăştia doi adu-i înapoi!”

LATER EDIT:Mi-am amintit încă un banc foarte tare pe tema asta: cică într-o sanie, iarna, prin Siberia, 20 de savanţi dintr-o echipă internaţională încerca să fugă de o haită de lupi. Cum caii erau obosiţi, lupii se cam apropiau. Englezul, un gentleman, se ridică şi spune: “O să mă sacrific pentru prietenii mei, mă arunc în calea lupilor, ca să îi întîrzii”. Şi sare. După cîteva minute, lupii se apropiau din nou. Neamţul face aceeaşi figură. După multe minute şi după mulţi tovarăşi cu spirit de sacrificiu, în sanie mai erau doar un rus, un român şi un sîrb (că aşa vreau eu). Rusul, tacticos, scoate Kalaşnikovul şi împuşcă toţi lupii. Românul, uluit, sare la el: “Băi, Ivane, de ce nu ai împuşcat lupii cînd erau toţi în viaţă?” Vania răspunde: “Păi cum, eşti nebun, atîţia la o singură sticlă de vodcă?!

Mithra

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mithra

În mitologia persană, Mithra este zeul luminii, numele lui însemnând “Soarele nebiruit”. Este conducătorul grupului de zei Yazatas. Considerat uneori ca fiu al lui Ahura Mazda, el luptă contra forţelor răului conduse de Angra Maynu. De asemenea, Mithra este un zeu al sincerităţii şi al loialităţii. Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare omului. Cultul lui Mithra s-a răspândit şi în exteriorul Iranului ajungând în Imperiul Roman în anul 100 d.Hr., prin intermediul soldaţilor latini. Era cunoscut sub titlul “Deus sol invictus”. Împăratul roman Commodus a fost iniţiat în cultul lui Mithra. După convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism, în anul 312 d.Hr., cultul acestui zeu persan a cunoscut un declin puternic. Senzaţia de reînviere a gloriei acestuia din perioada lui Iulius Apostatul (331-363), a fost urmată mai târziu de dispariţia completă a lui din lumea romană. Cultul lui Mithra a pătruns şi în Dacia după cucerirea traiană din 106 d.Hr.