Subsemnatul, Mihai Ursu, născut la 10 martie 1978 şi, spre dezamăgirea multora, încă în viaţă, dau scris că în nemernicia mea, ca un cîine turbat, am încercat să accesez neautorizat informaţii strategice clasificate de pe pagina Poliţiei de Frontieră Române, în calitatea mea dubioasă de producător general al emisiunii “112 – Poliţia în Acţiune”.

Deci recunosc că am vrut să descopăr informaţii operative despre operaţiunea Jupiter 2009, parte a exerciţiului Frontex, de încordare a muşchilor şi a tehnicii din dotare pe frontieră. Cu intenţia nedisimulată să fac, poate, un material cu ceva imagini, să dau la emisiunea la care, sigur că da, nu îi pot împiedica pe infractori să se mai uite din cînd în cînd, să-şi vadă familiile.

Noroc că serveru’ s-a prins, în vigilenţa sa, de manevra subversivă pe care o încercam, şi mi-a pus IP-ul sub supraveghere. În fond, şi noi supraveghem activitatea poliţiei, că doar de aia sîntem paznicii democraţiei noastre precare, în calitate de jurnalişti… E serviciu contra serviciu.

Din păcate, tovarăşu’ server o să fie cam dezamăgit, pentru că nu accesez pagini pornografice de la muncă… În schimb mă uit pe toate paginile parchetelor şi poliţiilor, ba mai citesc uneori Pravda pe net şi mă uit la Antena 3, cînd nu am de cine face mişto. Şi pe Youtube ascult muzică rusească.

Includ aici proba fotografică a tentativei mele de a penetra sistemul electronic al Poliţiei de Frontieră. Sînt gata să suport toate consecinţele faptei mele de un deosebit pericol social. Dacă nu veniţi de mă luaţi, dragi poliţişti, o să mă prezint eu la cel mai apropiat punct de trecere a frontierei, într-una dintre zilele alea de concediu fără plată, cînd ştiu că vigilenţa şi zelul ating cote maxime. Vin cu cătuşele mele de acasă, dacă doriţi. Patria recunoscătoare!

Eu de mic mi-am dorit să apar în filme pe la Halivud şi pe la Mosfilm, da’ nici de-a boalii nu mi-a rezultat ceva concret pe tema cu pricina. Şi dacă la tiliviziune am reuşit să fac enşpe mii de catralioane de filmări, la ce folos, vericule? Că erau toate numa’ despre alţii. Iete, azi, adică de luni, mă pot mîndri ca moldovanu’ că se ezicstă un film şi cu io însumi în rolu’ protagonistului principal ca personaj central.

Şi pe această cale aş dori să le mulţumesc tuturor cameramanilor care şi-au pus peleu’ la saramură alăturea de al meu, în ciuda avertismentelor date de doamnili de la personal şi de instinctele de conservare fireşti, pînă la coadă. Şi papagalului care a şezut neşte zeci de ore să adune atîta amar de material video şi să îl mai şi monteze. Şi vouă, că nu aţi schimbat canalu’ încă.

Mental note: în viaţa următoare, cînd oi ajunge dîn nou reporter de ninorociri, să păstrezi tăt materialu’ video de la bun început. Că trei sferturi din ce-ai făcut, bă Ursu, s-a dus surghiun dreacului pomană, îngropat pîn’ cele arhive unde nici lumina sfîntului Soare nu îndrăzneşte a se încumeta. Amin!

Apropo, are cineva cînepă?

Am zis că se potriveşte în contextul mahmurelii căpătate azi noapte. Sper că vă place melodia pe care cu toţii sînt convins că o cunoaşteţi, interpretată de Mary Hopkin în 1968. Aşa cum v-am obişnuit, o să vă mai fac o dezvăluire de acum un secol: melodia e rusească, datată de prin secolul al XIX-lea. Deci Occidentul îi mai datorează Maicii Rusii încă o melodie de beţivăneală cruntă în pub – cam ce am trăit eu noaptea trecută. Aşa sură varianta originală în limba lui Esenin şi a lui Puşkin, intitulată “Дорогой длинною”, adică “Pe calea cea lungă”.

Музыка Б. Фомина ~1800
Слова К.Подревского

Ехали на тройке с бубенцами,
А вдали мелькали огоньки…
Эх, когда бы мне теперь за вами,
Душу бы развеять от тоски!

Припев:
Дорогой длинною,
Погодой лунною,
Да с песней той,
Что вдаль летит звеня,
И с той старинною,
Да с семиструнною,
Что по ночам
Так мучила меня.

Да, выходит, пели мы задаром,
Понапрасну ночь за ночью жгли.
Если мы покончили со старым,
Так и ночи эти отошли!
Припев:

В даль родную новыми путями
Нам отныне ехать суждено!
Ехали на тройке с бубенцами,
Да теперь проехали давно!
Припев:

Dragii mei prieteni… Dragii mei tovarăşi… Dragii mei camarazi…

Avem atîtea istorii împreună. Avem atîtea momente unice pe care le-am împărţit ca fraţii. Am trecut prin clipe grele şi prin bucurii laolaltă. Ne-am bizuit unii pe alţii atunci cînd nimeni nu ne dădea o mînă de ajutor. Am împărţit şi frigul, şi ploaia, şi înjurăturile infractorilor, şi lacrimogenele mascaţilor, şi pietrele huliganilor, şi micii la marginea drumului, în fuga maşinii, între două filmări.

Ne-am ţinut spatele la ananghie, chiar dacă eram concurenţi, ne-am ajutat cu cîte un pont, cu cîte o imagine, cu un număr de telefon. Am stat spate în spate cînd zburau pumni şi bastoane în jurul nostru. Ne-am întins luminile şi ne-am ţinut blenda unii altora la direct. Am împărţit ultima ţigară, călărind noroaie sau zăpezi, la 10 kilometri de primul chioşc cu tutun şi cafea fierbinte, ne-am adăpostit în aceeaşi maşină cînd ploua, indiferent de ce ne scria pe microfon.

Ne-am bucurat cînd ne-a ieşit şi am înjurat birjăreşte cînd am dat-o de gard. I-am blestemat împreună pe ăia din redacţie care habar nu au ce muncă grea şi frumoasă avem noi, ăia de pe teren. Am înghiţit praf de deşert sau de Bucureşti, am păzit uşi şi porţi de instanţe, am alergat după 5 secunde de sincron după cîte un Tolea Ciumac sau după cîte un Grig Bivolaru. Ne-am ţinut microfoanele unii altora la înghesuială, pe la Cercetări Penale, cu încheieturile aproape paralizate, întinse la maxim după un sfert de oră de sincron.

Ne-am împins maşinile cu mîinile degerate şi cu picioarele bocnă, atunci cînd ne-am înzăpezit. Am alergat la concurenţă să ajungem primii la accidente sau la incendii, dar ne-am păzit unii pe alţii cînd cădeau grinzile sau cînd veneau mocofanii să îşi verse amarul pe noi, de parcă le dădusem noi foc. Am spus milioane de bancuri aşteptînd în soare sau în ger la DNA să iasă cîte un nabab corupt să ne înjure, de parcă noi i-am băgat şpaga în buzunare sau cătuşele pe labe.

Am făcut mii de planuri ipotetice despre cum am schimba noi lumea, televiziunea, redacţiile, pe cine am promova şi despre cum să convingem stăpînirea că ăia din redacţie sînt 90 la sută nulităţi pupincuriste şi 10 la sută nulităţi pupate în cur.

Am filmat zeci de greve făcute de muncitori la strung, în vreme ce noi nu aveam nici măcar sindicat. Am dus împreună campanii să le construim case amărîţilor în timp ce noi dădeam juma’ de leafă pe chirie cîte unui ghiolban nesimţit de Bucureşti. Am filmat maşini de fiţe cu preţ mai lung decît kilometrajul de la bord, pe la nunţi de şmecheri cu meniuri de sute de euro, ne-am amestecat cu lumea subţire a României înţolită la Armani şi Versace şi apoi am mers acasă cu metroul şi am halit conserve, cu gîndul la filmarea de a doua zi.

Am transmis de la gripă aviară din ciocu’ găinii de la Ceamurlia, cît mai aproape, să se vadă cît mai bine, despre măsurile de protecţie obligatorii, fără să avem nici măcar mănuşi chirurgicale şi măşti sterile. Le-am făcut reportaje estivale ălora din redacţii despre cum se distrează jmeckerii la mare şi cum sparg mii de euro ca pe nimic, făcînd calcule în minte cum să facem să ne ajungă diurna de 20 de RON pe zi şi de ţigări, şi de o cafea, şi de o juma de kil de parizer.

Cînd ne-a ieşit lucrarea, s-au felicitat jubilînd la o cafea tot ăia de la birou. Cînd nu ne-a ieşit, ne-am luat doar noi şuturile în bot. Ne-am avut ca aliaţi doar pe noi, ăia de pe teren, unii pe alţii. Chiar şi atunci cînd totul se ducea dracului, cînd nu mai era nimic de făcut, puteam conta măcar pe o vorbă bună unii de la alţii.

Dragii mei, îmi lipsiţi toţi. Aş vrea să şterg dracului anul ăsta care a trecut cu mine în Marea Britanie şi să fac totul să fie cum a fost. Ei, poate nu chiar totul. Ceva în mod sigur nu o să mai fie la fel, iar asta mă bucură. Dar, în rest, mi-aş dori să mă trezesc într-o dimineaţă cu un telefon zbierat din redacţie că am întîrziat la nu ştiu ce filmare şi să mă conving că am visat un vis lung şi urît.

Înainte să închei capitolul ăsta bizar din viaţa mea, aş vrea să vă întreb un singur lucru: aţi uitat, aţi omis, v-a scăpat din neatenţie să îmi spuneţi ceva, în cele 366 de zile care au trecut de cînd am plecat? Ceva care poate mă privea şi peste care, din greşeală, luaţi cu treburile, aţi trecut cu vederea să îmi împărtăşiţi? Dacă nu, nu, dar, dacă da, poate îmi spuneţi măcar acum, cît încă nu e prea tîrziu.

*DISCLAIMER: Pozele au doar rolul de a ilustra, iar textul nu face neapărat trimitere la persoanele regăsite în fotografii. Nu mă înţelegeţi greşit, sînt doar poze din vremuri bune.

Uite cum, eu nu am nici o problemă cu homosexualii, e chiar treaba lor ce fac şi cu cine, atîta vreme cît e consensual şi cu persoane cu capacitate de exerciţiu. E drept, însă, că armata americană nu împărtăşeşte perspectiva mea tolerantă pe tema iubirii libere, indiferent de sex. După cum poate ştiţi, în Statele Unite, homosexualii şi lesbienele au o mare durere de mulţi ani de zile, şi anume că nu pot servi patria şi cu arma în mînă. Dar asta e pe cale să se schimbe, aşa cum informează presa capitalistă.

Pînă acum, orice homosexual care voia să se înroleze în armata SUA se trezea că Unchiul Sam îi întoarce spatele. Din nefericire pentru bietul gay, nu aşa cum i-ar fi plăcut şi lui. Dar acelaşi unchi dă semne acum, la bătrîneţe, de relaxare a sfincterelor mereu constipate în problema homosexualităţii în uniformă. Pentagonul ia în calcul la modul serios revizuirea legii prin care homosexualii erau obligaţi să rateze ocazia de a sta cu pieptul în direcţia gloanţelor inamice.

Pentru un miştocar ca mine e greu ca dracu’ să mă abţin de la poantele celebre cu popota şi cu ariegarda, cu poziţiile de tragere şi cu comanda “culcat!”. Da’ pot măcar să spun că – la modul cel mai serios – încurajez din toate puterile iniţiativa recentă a americanilor de a le permite homosexualilor să intre în armată cu fruntea sus, nu ca acum, doar pe uşa din dos, în baza actualei politici “Don’t ask, don’t tell!” fundamentate de Bill Clinton.

Pentru logistica armatei, pe de o parte ar fi bine, pentru că ştim cu toţii că homosexualii se îngrijesc mai mult de siluetă decît bărbaţii straight. Deci s-ar înjumătăţi din ţavă necesarul de hrană pentru unităţi. Şi, cu ocazia asta, ar învăţa şi ceilalţi oşteni cum se folosesc corect cuţitul de peşte şi cuţitul de brînză în cantina unităţii. E drept că pentru frizerii militari o să fie o încercare cumplit de grea să le nimerească freza “sauvage” numai din maşină, însă armata a trecut cu bine şi de alte vremuri de restrişte mult mai nasoale.

Din punct de vedere operaţional, e foarte posibil ca militarii gay să fie perfecţi pentru misiuni de menţinere a păcii. Cum ar fi intervenţia unui pluton de peacekeepers între două guerrile rivale? “Hai, tu, nu vă mai certaţi, sînteţi toţi aşa de drăguţi, nu am vrea să vă împuşcăm! Make love, not war…” Există ţări pe lumea asta unde aşa o politică ar avea succes pe loc… Dintr-o dată, s-ar trezi Pentagonul că efortul militar este dublat şi de unul diplomatic, pe aceeaşi cheltuială. Şi aşa e criză, orice ban economisit ajută…

În calitate de prieten istoric al femeilor, pot să garantez că fetele lesby sînt nişte tovarăşi de nădejde, nu au pretenţii la condiţiile de cazare, mănîncă orice le pui în faţă şi, cînd e vorba de mers în oraş, întotdeauna o dau nemţeşte. O să fie o plăcere să le avem printre noi, chiar şi ca trupe de ocupaţie. Lesbienele, de regulă, sînt fidele partenerelor, deci nu o să fie foarte multe cazuri în care să le facă avansuri femeilor noastre. Şi, dacă sînt, mîna sus ăla care se supără!

Ca să nu mai spun că unităţile lesby nici nu au nevoie de armament, e destul să facă un pic de show în faţa inamicului şi s-a terminat războiul, vere! Se predau toţi inamicii de bunăvoie, şi chiar se bucură să fie legaţi şi duşi în unitatea fetelor.

Io chiar m-aş bucura să trimită americanii peste hotare în misiuni şi cît mai mulţi militari homosexuali. Imaginaţi-vă că, în loc să se îmbete ca porcii prin cluburi de ştorfete şi să ne calce cu jeepul cetăţenii după aia, soldaţii americani gay ar fi mai preocupaţi ca în timpul de “R&R” să meargă la galeriile de artă, la salonul de pedichiură şi la cafeneaua artiştilor. Dacă am vedea militarii americani că se uită lung după prietenele noastre în oraş, am şti sigur că le invidiază rochiţa străvezie şi pantofiorii de lac şi că probabil o să le ceară să le recomande un stilist, nu că o să se dea la ele ca bădăranii după a şaisprezecea bere.

Dacă îi vedem stînd de vorbă cu iubitele noastre la bar, ştim că planifică împreună o comandă masivă de la Victoria’s Secret, nu că fac schimb de numere de telefon şi de emailuri ca să se întîlnească în secret sub un felinar în faţa cazărmii, ca, pe vremuri, cu Lili Marlene. Nici măcar nu o să le simţim prezenţa, ocupaţi mereu să îşi facă de treabă în barul lor de gay, unde chiar nu e treaba mea ce se petrece. Şi, cînd ni se întîlnesc cărările după multe sticle golite, fiecare cu toarta lui de braţ, ştim că, în loc de muşchii de Rambo, băieţii cu pricina o să încordeze sprîncenele de Bambi şi o să ne facă nouă cu ochiu’, dar la capitolul ăsta ştim să ne păzim şi singuri spatele, chiar şi fără pregătire militară.

Cică, pe vremuri, Dumnezeu era tare dezamăgit de poporul său ales din Scriptură şi a decis să îşi caute alt norod pe care să îl călăuzească. A colindat El toată lumea şi a decis că românii ar fi o opţiune valabilă – poate şi pentru că au deja o Ţară a Făgăduinţei (evident, Italia). Dar, cînd să pună în mişcare planul Său divin în legătură cu neamul nostru, apăru Satan, care, aşa cum îl caracterizează, l-a ispitit pe Domnul Dumnezeu. “Şefu, şi mie îmi plac românii şi aş vrea să îi fac poporul meu. Nu vrei mai bine să tragem la sorţi sau să jucăm un joc? Cine cîştigă, ăla şi-i adjudecă pe români!”

No, zis şi făcut. Domnul a fost de acord, în milostivenia lui. Doar că, atunci cînd să aleagă jocul în care să se întreacă, Domnul şi Necuratul i-au lăsat pe români să aleagă. Iar românii, cu talentul lor inegalabil de a crea dileme, le-au pus în faţă Atotputernicului şi lui Ucigă-l Toaca vestitul joc de liceeni plictisiţi, X şi 0.

Acuma, înţelepciunea Domnului e nemărginită, dar nici Dracul nu e de colea, că îngerul cel mai drag i-a fost cîndva Preamilostivului. Şi au jucat Tatăl Ceresc şi Împieliţatul zi de vară pînă în seară X şi 0, au umplut sute de table şi de caiete, dar nimic, nici unul nu a dovedit să cîştige, măcar o partidă de departajare. În cele din urmă, chemat de grijile Universului nesfîrşit, Domnul s-a înţeles cu Necuratul să împartă neamul românesc, pentru că nici unul nu voia să îl lase celuilalt. Şi românii au intrat în time-sharing între Atoateştiutorul şi Piaza Rea.

Aşa a rezultat că jumătate din poporul nostru e condus de Diavol, jumătatea cealaltă de Bunul Dumnezeu. Doar că fiecare prin rotaţie – nu se ştie care român e azi în subordinea cui şi, oricum, mîine se schimbă stăpînii. Sezonier.

De aia sîntem în stare de acte de vitejie cînd e vreme de cumpănă, dar sîntem laşi în restul zilelor. De aia românii sînt uniţi cu fraţii lor de oriunde ar fi în cărţile de istorie, dar în zilele de azi bucureştenii le caută nod în papură moldovenilor şi nu se dau înapoi să îi lase de izbelişte. De aia neamul nostru e în stare să inspire cîntece, poezii şi romane de glorie, dar indivizii luaţi separat se hrănesc cu OTV şi manele şi majoritatea pun mîna pe carte doar cînd merg la bancomat.

Aşa sîntem în stare de acte incredibile de altruism şi de sacrificiu azi – cum a fost povestea din metroul din Roma cu “Îngerii români” care au salvat victimele unui atentat terorist – iar apoi tot în Roma ne lăsăm reprezentaţi de violatori şi de coţcari, de ucigaşi care îi iau gîtul unei pensionare pentru 50 de euro. Aşa e şi la noi, la sat, unde s-a născut veşnicia şi unde “păstrătorii tradiţiilor milenare” ale neamului se taie cu fraţii lor pentru 25 de metri pătraţi de pămînt care nu au fost ai lor niciodată, ca să apară la Ştirile Pro TV de la ora 17.

Aşa şi în Micul Paris emblematic pentru ţara noastră clădirile istorice par din lumea civilizată, dar localnicii par să fie mai degrabă din Marele Istanbul şi din Punjab. De aia babele care ies cuvioase în oraş se blesteamă în autobuz, proaspăt curăţate de păcate, după slujba de la biserica unde slujeşte un şnapan de popă libidinos şi obez, în gură cu cuvîntul Scripturii, dar în minte cu chiloţii enoriaşelor şi cu banii de la parastas.

Aşa ne irităm de popou în sus cînd Europa ne spune “ţigani”, dar, după puseul de patriotism şi naţionalism de pe forumuri anonime online mergem să ne sărbătorim vitejia în faţa Europei xenofobe cu manele şi dedicaţii de la Adrian şi de la Guţă. Ţiganii, de altfel, fac taman pe dos: îşi spun “romanes” în acte – explică-i unui chinez diferenţa dintre “român” şi “romanes” – dar între ei se strigă tot “ţigane!” Deci sînt de-ai noştri, ce mai…

De aia nu votăm, că ne e silă, dar după aia sîntem nemulţumiţi de guvernarea aleasă de ăilalţi şi cîrîim. De aia spunem că slăvim munca, dar practicăm şmecheria, că e mai rentabilă. De aia, cînd reuşeşte cîte unul în viaţă, îl pupăm pe buletin, îi bem berea, dar pe la spate spunem cu obidă că “a avut pile şi noroc”, şi am prefera şi noi să avem “pile şi noroc” decît creier şi talent.

De aia, cînd îi iese românului camera de filmat în faţă, o dă sfios pe “aş vrea să vă spun ceva, dar fără cameră şi fără nume”, ca să lase după aia comentarii pe internet că “de ce nu spune televiziunea şi de aia, şi de ailaltă?” Cînd e vorba de înjurat pe forumuri pe internet, mieluşeii se metamorfozează în paralei, curajoşi, dacă e vorba să o dea anonimă.

Şi de aia, în campanie, ne promit toţi că o să fie bine, ca apoi să rectifice: “ştiţi, ne-am referit doar la noi, nu şi la voi!”

Aşadar, Doamne Dumnezeule şi Necuratule. Vă rog tare mult. Hai să mai faceţi o rundă cu miza România. De data asta să fie un joc în care nu e posibilă remiza. Uite, poker, de exemplu. Sau ruletă. Şeptic. Macao. Rummy. Ţară, ţară, vrem ostaşi. Fripta. Leapşa. Ascunsa. Prinsa. Poarca. Bîza. Chibrita. Oricare. Dar să nu o mai lăsăm aşa. Vreau şi eu să o ştiu rezolvată. Ori cu unul, ori cu altul. Amin!

Oare cum pleci să filmezi un om care urmează să moară? “Lelia, dă şi mie o echipă devreme mîine dimineaţă, mă duc să îl filmez pe Craig, care se sinucide. Nu credă că durează mult, la 12 îţi aduc echipa în redacţie să meargă la Parlament”. Oare aşa o fi plecat echipa de la Sky să îi înregistreze ultimele clipe ale lui Craig, de 59 de ani, bolnav incurabil?

Cum o fi fost la şedinţa de sumar discutat subiectul? “Bă, ăla sigur se sinucide sau face mişto de noi? Io îl trec în sumar pentru ediţia de azi. Zi-i că, dacă vrea să se vadă la televizor, ar fi bine să nu ne tragă vreo ţeapă. Dacă nu se sinucide, ai amendă!” Cam aşa o fi fost purtată discuţia etică în jurul cazului sărmanului om?

Întîmplător, am văzut cu ochii mei, fără filtrul camerei de filmat, al producătorilor şi al normelor CNA, destui oameni morţi, în toate poziţiile. Morţi în accidente rutiere, în incendii, intoxicaţi cu monoxid de carbon în casă. Căzuţi de la înălţime, striviţi de maluri de pămînt, înecaţi, împuşcaţi, spînzuraţi, zdrobiţi pe autostradă, striviţi sub basculante sau sub tramvaie, arşi de vii, călcaţi pe traversare. Copii, bărbaţi, femei, bătrîni. Am văzut o mie de feluri în care poţi să mori, şi, totuşi, încă nu m-am încumetat să văd documentarul Sky TV în care Craig îşi dă ultima suflare în faţa camerelor de luat vederi.

La ştiri, e simplu. Primeşti un telefon să s-a întîmplat ceva nasol, ceri echipă, pleci la filmare şi pe drum deja începi să te gîndeşti la ce grozăvii o să vezi la faţa locului. Cînd găseşti numai morţi, e încă bine. Ăia nu mai suferă. Nasol e să găseşti răniţi în agonie. Rupţi în două, cu intestinele scoase, cu picioarele zdrobite, cu feţele mutilate. Mulţi dintre ei nu mai au nici o scăpare, deseori se vede asta în ochii medicilor de la ambulanţă. Alţii, chiar dacă scapă, printr-o minune, e clar că o să rămînă chinuiţi tot restul vieţii, legaţi de aparate, ţintuiţi de scaune cu rotile, dependenţi de alţii. De ce, totuşi, medicii îi intubează, le fac stimulare cardiacă şi îi mai duc la spital, în loc să le dea un pic de cianură să îi scape de suferinţe, aşa cum şi-ar dori, poate, colegii de la Sky?

După atîţia ani de ştiri unde, dacă stau să calculez, oamenii pe care i-am filmat morţi ar putea umple un cimitir de cartier, constat că nu sînt atît de cinic încît să pot filma un om cum îşi ia zilele. Chiar şi unul fără speranţă. Cu atît mai mult, nu cred că aş propune sau că aş aproba difuzarea pe post a imaginilor. Pentru că, oricît aş pretinde că fac asta doar pentru a atrage atenţia asupra unei probleme, nu aş putea să mă mint că în spatele deciziei editoriale de a difuza un om cum îşi ia zilele nu se află altceva: calcule reci.

Adevăraţii cinici din televiziune nu au văzut în viaţa lor un om cum moare. Sînt oameni la costume scumpe, ascunşi la căldură în spatele unor birouri cu fotolii de piele, care îşi freacă mîinile fericiţi că sinuciderea lui Craig a făcut rating şi că au bătut BBC şi CNN. Important nu e dacă fac spectacol din tragedia unui om sau a unei naţiuni a cărei istorie le este necunoscută şi a cărei denumire nici nu ştiu să pronunţe corect. Contează doar că emisiunea lor e atractivă pentru advertiseri şi că o să scoată o grămadă de bani din publicitate. Că o să îşi poată oferi o primă cu multe zerouri de Crăciun pe tema asta, chiar dacă e criză şi recesiune. Ba unii dintre ei chiar se roagă ca propriii oameni să fie bătuţi pe teren, pentru că imaginile au valoare de ştire şi aduc publicitate pentru firmă…

Eu, pe de altă parte, nu am putut să vad şi a doua oară imaginile cu pisica ucisă de ticăloşii ăia din Buzău. Şi nici filmul cu Craig nu cred că o să îl văd multă vreme. Noi, cei care am văzut cît de uşor se moare şi cît de greu e să trăieşti, am avea nişte reţineri să ne jucăm oricum cu moartea unui om. Chiar şi cei cu 7 la Etică în anul III, ca mine.

Aşa mă bucuram ca un copilaş cînd a zis o doamnă că îmi aduce nişte ţigări din România… Că aici costă 6 lire un pachet nenorocit, pe care trebuie să îl şi fumezi ca osîndiţii, afară, în ploaie, din cauza naziştilor cu smoking banul lor cu tot. Boooooon…

Şi, după două săptămîni de aşteptare înfrigurată, doamna aterizează, se întîlneşte cu mine, îmi dă traista cu minuni şi eu – deschid şi io cartuşul de ţigări. Cu aşteptarea la nivelul ăl mai de sus, că, dacă era barajul de la Bicaz – de exemplu la întîmplare – aşteptarea mea avea deja 30 de mii de oameni pe conştiinţă, gata înecaţi. Deschid cartuşul şi… Şi să mor, nu alta… Pe bunătatea de pachet, uite hal de poză:

No, ce să zic, uitasem că în România nişte alţi nazişti au pus pe pachetele ţigări poze cu tot felul de grozăvii, care să îi ucidă pe fumători cu atacul de cord, înainte să îi răpună cancerul. După ce că trebuie să fumăm stresaţi că o să facem impotenţă, cancer, că mai bine să las ţigara dacă rămîn gravid, că murim oricum mai tineri, că îi învăţăm pe copilaşi să fumeze şi o să ajungă nişte golani, acum trebuie să mai vedem poze de pe rotten.com pe pachet. O să îi surprind acum pe toţi talibanii antifumat cînd o să spun că e o idee bună, care trebuie extinsă. Urmăriţi cu atenţie, nu ieşiţi încă la ţigară!

Aşadar, pe toate conservele de porc, pe salamuri, pe pachetele de junk food, pe ciocolată, pe cipsuri, pe tot ce poate să îngraşe, pe toate meniurile din restaurante şi din fast food să pună, de mîine, poza cetăţeanului Manuel Uribe, omul de 560 de kilograme, ca să ştie tot românul ce capcane mortale ascunde salamul săsesc. A, evident, pe toate conservele trebuie puse şi poze cu botulismul, orice religie ar fi asta…

Cînd îţi cumperi maşină nouă sau cînd dai de examen de permis auto, cînd îţi face cadou babacu’ un motor bengos sau un scuter de plimbat gagica adolescentă, nu ar strica să ai înaintea ochilor nişte imagini ca asta de mai jos:

Sau ca asta, să i se vadă răposatului toate arterele şi cartilajele, Dumnezeu să-l ierte:

Să nu uităm să îi punem în temă pe toţi cetăţenii cumpărători de bilete de avion cu riscurile şi cu pericolele cateringului la 10 mii de metri în aer. Na, admiraţi poze ca asta pe bilet şi apoi zburaţi, dacă vă mai trebuie:

Nu vă ajunge? Poftiţi, have a nice non smoking flight!

Dacă tot ne distrăm, să nu uităm să punem pe recipientele cu alcool poze cu clinici de dezalcoolizare, cu homeleşi care trag la sticlă şi cu oameni care vomită şi maţele din ei de la băutură. Aşa, mai cu drag îţi bea creştinul la nuntă. Şi, pentru că nuntim, să nu uităm, de asemenea, să punem pe certificatele de căsătorie o mică privire în viitorul de aur al domnişoarei sfioase care ţine buchetul:

Oportun ar fi să punem, de asemenea, poze cu cîte o soacră cu făcăleţ în mînă, tot aşa, pe certificatul de căsătorie, precum şi sfaturi de reacţie în caz de PMS, de crampe sau de pofte. Să includem, totodată, capitolul “Viaţa fără gaşca mea de prieteni, fără bere şi fără distracţie” în manualul de folosire. Iar pe cutiile de scutece pentru plozi să nu uităm să adăugăm pozele cu tineri găuriţi cu piercinguri, cu transsexuali, cu infractori juvenili – tot ce ar risca să devină tinerele vlăstare, ca să fim în cunoştinţă de cauză. De fapt, ştiţi ce? Hai să desenăm pe certificatele de naştere cîte un sicriu mişto, că nu se ştie niciodată…

LATER EDIT:
Pe pompele de benzină să fie poza lui Ossama bin Laden, să se gîndească tot omul că poate banii pe care îi dă pe petrol se duc în buzunarele terorismului. Şi, atunci cînd îţi deschizi un blog, WordPress ar trebui să pună o listă cu toţi onaniştii care ar putea încerca să te facă să îţi pară rău că te exprimi liber. Heil siktir, naziştilor!

Dragii mei nefumători,

Vă mulţumesc pentru comentarii, în special pentru faptul că v-aţi prins că sînt ambiţios. Sînt dezamăgit, însă, că nu reuşiţi să depăşiţi nişte clişee care nu îi caracterizează pe oamenii inteligenţi. Întîi de toate, nu există ambiţie prostească atunci cînd ai dreptate, în special dacă dreptatea ta este împotriva unei majorităţi îndoielnice. Şi majoritatea, apropo, e relativă… În România, de exemplu, majoritatatea o reprezintă fumătorii şi nu cred că v-ar conveni să fiţi obligaţi prin lege să aprindeţi o cartonată la micul dejun dacă nu vă face plăcere.

Majoritatea de aici, din UK, e nefumătoare, dar asta nu înseamnă că deţine adevărul absolut. Majoritatea a mai comis nedreptăţi de-a lungul istoriei – să ne amintim că, nu cu mult timp în urmă, majoritatea considera că femeile sau negrii nu au dreptul să voteze, că ţiganii trebuie ţinuţi la marginea societăţii, că homosexualitatea este o boală psihică de natură să fie tratată cu şocuri electrice sau cu ani de puşcărie, că femeile cu apetit sexual ceva mai mare sînt nimfomane pentru care nu există decît o soluţie – extirparea clitorisului, că pămîntul este plat, că omul nu poate să zboare cu mijloace mai grele decît aerul şi aşa mai departe. Să nu uităm că tot majoritatea l-a ales pe Adolf Hitler, în mod democratic, cancelar al Germaniei.

Nu e deloc întîmplător faptul că eu compar campaniile de demonizare a fumătorilor cu propaganda celui de-al Treilea Reich. Adolf Hitler a fost unul dintre cei care au prigonit tutunul, dar nu a fost primul. Imperiul Otoman şi cel Ţarist au avut grijă să pedepsească fumătorii cu moartea, iar americanii au încercat să interzică tutunul înaintea sceleratului nefumător şi vegetarian Adolf Hitler. Expresia “fumat pasiv” este, de altfel, un copyright al savanţilor Reichului. Aş putea spune, în plus, că Hitler poate că ar fi fost mai calm şi mai relaxat dacă îşi permitea bucuria unei ţigări şi poate – cine ştie – îl omora cancerul înainte să pornească grozăvia aia de război. Apropo, nazistul şef, campionul luptei cu tutunul era dependent de amfetamină, copii, un drog sintetic care te face hiperactiv în primă fază, apoi schizofrenic şi paranoic, oricît ai fi fost cîndva de normal… Cine ştie cîte ordine care au curmat mii de vieţi au fost date de Hitler sub influenţa amfetaminei? Să îi mulţumim Fuhrerului că nu a pus gura pe tutun şi s-a apucat, în schimb, de porcăria aia?

Altfel spus, nu există ambiţie prostească decît din partea majorităţii celor care cred că au găsit soluţia perfectă pentru toată lumea. Nu există aroganţă mai mare decît să îi impui unui om liber ce să facă şi ce să nu cu viaţa lui. Dacă eu vreau să fumez, este alegerea mea, cum este alegerea altuia să mănînce colesterol sau să facă sporturi extreme. Toate astea au un grad de pericol, cum are şi condusul unei maşini sau făcutul unei cafele. Ultimul lucru de care am nevoie la 30 de ani este o dădacă îmbrăcată în haina statului care să îmi impună ce să fac, doar pentru că s-ar putea să îmi dăuneze. Au fost oameni care au murit de prea multă muncă, şi tot mergem la serviciu…

Următorul pas poate este ca statul să vină să ne spună ce să avem în frigider. Ceauşescu aproape că reuşise să pună la punct un program de “alimentaţie raţională”, pe care sînt convins că majoritatea nutriţioniştilor l-ar lăuda. Şi, cine ştie, multă vreme nu va trece şi statul ne va interzice să citim cărţi depresive, care ne-ar putea duce la sinucidere sau ne-ar diminua eficienţa muncii. Sau să gîndim gînduri interzise, pentru care să ne ducă la Ministerul Iubirii băieţii în uniformă de la Poliţia Minţii…

Sînt, de asemenea, dezamăgit că vă găsiţi argumente ieftine din categoria “erai nervos, poate din cauză că nu ai fumat”. Prieteni, sînteţi la fel de haioşi ca ăia care le spun femeilor “pari nervoasă, eşti cumva la ciclu?” sau “ce draci ai, de cînd nu ţi-ai mai pus-o?”. Vă asigur că m-am apucat de fumat pentru că am vrut, pot să stau zile întregi fără să fumez şi fără să simt nevoia, dar, atunci cînd am chef de o ţigară, nu am nevoie de moralist, ci de un loc comod. Nu sînt un dependent de nicotină care tremură după următoarea doză, aşa cum vă face propaganda să credeţi, sînt om matur şi ţin totul sub control. Poate din cauză că voi vă temeţi de propriile slăbiciuni, că voi ştiţi că nu aţi putea să vă stăpîniţi, aveţi nevoie de legi care să vă interzică fumatul. Eu nu am.

Puteţi recunoaşte cinstit, măcar o dată, că îi persecutaţi pe fumători pur şi simplu pentru că nu vă place mirosul de fum. Am şi eu momente în care nu îl suport. Dar de ce vreţi să ne izgoniţi în stradă? Nu vrem să fumăm în creşa cu copii sugari, nu vrem să fumăm în spitalele de pneumologie sau în sfînta biserică. Vrem să fumăm la bar, acolo unde fumatului îi este locul. E treaba voastră dacă voi vreţi ca în bar să miroase ca la cofetărie, puteţi să vă faceţi baruri de nefumători. Şi nu călcăm în ele. Aveţi ceva împotrivă dacă eu îmi deschid un bar special dedicat fumătorilor, unde nu ai voie să intri decît dacă de declari fumător? Vi s-ar părea echitabil să vă ţinem în stradă, în ploaie, dacă nu aveţi o ţigară în gură?

E treaba voastră dacă vreţi să vă refuzaţi o voluptate care are şi o trăsătură de eleganţă. Nu vă obligăm să staţi în preajma noastră cînd fumăm, din contră, vrem să vă ştim cît mai departe, să dormiţi liniştiţi că nu vă îmbolnăvim. Mergeţi şi mîncaţi hrană organică recoltată de pe fermele unde lucrează muncitori angajaţi la negru, plătiţi cu ziua la jumătate din salariul minim. Luaţi şi parfumaţi-vă cu santal maşinile care poluează, distrug stratul de ozon şi echilibrul planetar. Daţi preţul unei beri pe apă de robinet botezată de şnapani “apă plată” şi încărcaţi-vă cu energie. Îmbrăcaţi-vă femeile cu haine de blană smulsă de pe animale chinuite fără altă vină decît că Dumnezeu le-a făcut frumoase, spre deosebire de femeile cu care voi umblaţi. Simţiţi-vă curaţi şi plăcut uscaţi în barurile voastre aseptice, unde vă serveşte cel mai bun personal plătit cu salariul minim pe economie. Consideraţi-vă superiori şi bîrfiţi-ne, e dreptul vostru să vă exprimaţi liber. Dar să nu cumva să vă luaţi de dreptul nostru de a alege liber felul în care vrem să trăim! Pentru că asta vă califică pentru diploma de inchizitori ai vremurilor moderne, iar nouă nu ne plac deţinătorii de adevăruri absolute.

Revenim, deci, la subiectul principal al zilei: prigonirea fumătorilor, cetăţeni nu model, dar la fel de buni şi la fel de răi ca toţi ceilalţi, care mai au ceva în plus: vor să îşi petreacă o parte a timpului contemplînd rotocoale de fum de tutun. Pentru că asta le place. Pentru că ştiu ce aleg şi nu vor să îi ia statul de idioţi incapabili să decidă pentru ei înşişi. Pentru că sînt conştienţi de riscuri, dar acceptă că nu vor trăi o eternitate, oricum.

Pentru că o viaţă trăită doar de dragul de a o trăi nu are nici un farmec. Pentru că şi ăia care fac yoga, mănîncă doar tărîţe fierte şi beau numai apă plată neîncepută, binecuvîntată şi descîntată, fără ioni negativi, pot avea ghinionul să moară la 30 de ani călcaţi de o maşină. Aşa cum, de exemplu, se poate ca fumătorii să trăiască aproape centenar, precum proful meu de latină din generală, care a trăit activ şi a predat pînă aproape de 80 de ani, deşi suda BT necartonat ţigară de la ţigară, de i se îngălbeniseră degetele.

Cum este posibil, în mileniul ăsta, să fii arătat cu degetul, înjurat, numit intolerant şi înapoiat dacă te iei – un nou exemplu la întîmplare – de homosexuali, dar să fii aplaudat şi premiat dacă îi faci pe fumătorii de tutun albie de porci? Cum se poate ca, în mileniul ăsta, toate minorităţile să fie încurajate să îşi exprime diversitatea, să se întreacă unii în ozosepi şi gulaş, alţii în silicoane păroase, să poată exista legal inclusiv asociaţii de pedofili, dar fumătorii să fie scoşi în stradă, ca nişte ciumaţi?

Am făcut o antiteză en passant ceva mai jos între consumatorii de heroină şi fumători şi am sentimentul că merită exploatată un pic mai mult.

În urmă cu vreo şase ani, cînd lucram la Prima TV în calitate de reporter special, fac eroarea să vin în redacţie cu o ştire despre niscaiva consumatori convinşi de heroină, prinşi în flagrant de Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, unde comandant, pe atunci, era nimeni altul decît generalul Pahonţu. Material exclusiv, cu alergătură şi circ, cu cătuşe şi tot restul ingredientelor care, în 2002, încă erau inedite şi făceau rating. Boon.

Şi, dintre toţi editorii de la televiziune, în ziua respectivă se nimerise la serviciu ăl mai sclifosit, mai talentat, mai dăruit de Dumnezeu omenirii de editor, cu boală grea pe tot ce poartă uniformă, editor căruia eu trebuia să îi ridic subiectul la fileu. Nu contează cum îl cheamă, oricum e un nimeni. “Cu ce e ştirea ta, Ursule?” catadicseşte pretinul să îmi adreseze de la augusta sa înălţime adăpostită în subsolul Prima TV. “Cu nişte drogaţi prinşi în flagrant cînd băgau în venă”, i-am rezumat eu subiectul în mai puţin de 12 cuvinte, aşa cum cere BBC.

Şi în clipa aia s-a terminat cu şmecheria. A urmat o lecţie de morală de vreo oră, în care mi-a explicat băiatul ăla şcolit pe la tot felul de instituţii de mass media din Occident că bieţii consumatori de heroină sînt nişte victime, că e de ajuns o singură dată să bagi în venă heroină şi eşti prins în capcana dealerilor, care o singură greşeală aşteaptă de la tine. Era să mă stoarcă de lacrimi cînd mi-a spus cît e de greu să fii dependent de halucinogene, cum şi el, recent, fusese pus de dentist pe novocaină, la o operaţie (în care mai bine îi extrăgea limba spurcată, hahaha!) şi cum simţea că ar fi ucis pentru încă o doză, atunci cînd efectul substanţei s-a dus.

Una peste alta, eu eram nedrept cu ei, sărmanii consumatori de heroină care furau, spărgeau şi dădeau în cap ca să mai facă bani de o bilă. În opinia colegului meu distins şi european, eu le trăgeam o flegmă de la înălţimea poziţiei mele de jurnalist unor oameni pe care ar fi trebuit să îi ajut, să fac o poveste despre suferinţa lor, în loc să îi laud pe jandarmi – nişte nenorociţi de gabori, în opinia lui ilustră – că îi prind şi îi bagă la zdup. Deci nu a intrat deloc ştirea.

Acelaşi cetăţean, în drum spre ieşire, a trecut prin locul de fumat – care atunci reprezenta cam toată redacţia Prima TV. Şi, tolerantul, compasionatul şi înţelegătorul de mai devreme a început o diatribă sălbatică împotriva fumătorilor, care ar trebui scoşi dracului în curte, să nu îi mai polueze lui aerul. Băiatul care aproape vărsase lacrimi mai devreme pentru consumatorii de heroină care fură, le vînd părinţilor din casă tot ce au ca să le umple buzunarele traficanţilor, se metamorfozase într-un inchizitor care spumega şi înfiera, care le găsise vină pentru toate necazurile societăţii fumătorilor de tutun, plătitori de taxe, accize, impozite, angajaţi la patron, membri ai segmentului activ din populaţie, creatori de plusvaloare.

Cu o altă ocazie, un coleg homosexual, mereu gata să se lupte pentru drepturile celor ca el, un coleg pe care l-am admirat întotdeauna pentru curaj, inteligenţă, îndîrjire şi voinţă, a dat cu mucii în fasole rău de tot. Se întîmpla să fim într-un restaurant din România, în salonul de fumători, cînd numai ce aud o voce nazală cu accent ardelenesc că protestează la ţigara mea. Şi la ţigările altor colegi care, la şpriţul consumat împreună, şi-au aprins şi cîte un tutun. “Di ce nu ieşiţ voi afară cu ţigările alia, de-mi poluaţi mie aierul? Cum nu vinie ia Uniunia Ieuropiană sî vă scuată pi tăţ afară care fumaţi?” a început să se isterizeze bezmetic prietenul.

Nimeni nu i-a zis nimic, deşi noi, fumătorii, l-am înjurat, dar numai în gînd, aşa, tolerant. În schimb, ia imaginaţi-vă cum ar fi fost să se ridice unul, mai curajos, cu ceva băutură în plus la bord, şi să îi dea o replică despre homosexuali. Asta ar fi fost naşpa, discriminator, retrograd, intolerant şi ne-european, nu?

Ce au în comun cei doi băieţi despre care am povestit mai devreme? Ambii au istorie pe la BBC, prin Marea Britanie. Adică exact acolo unde fumătorii sînt persecutaţi mai ceva ca vrăjitoarele pe vremuri, pentru că nişte puritani liberali au reuşit să obţină nişte legi cam ca alea de purificare rasială date de Hitler, în anii 30. Pentru acelaşi scop declarat – “o societate mai bună” – oameni care nu au comis nici o faptă antisocială, care nu au luat nimănui de la gură, sînt arătaţi cu degetul şi trimişi în stradă, sînt denigraţi la televizor şi demonizaţi în ziare.

Ei bine, în Marea Britanie, acum e cool să fii homo, sînt legale inclusiv căsătoriile gay. În schimb, e naşpa să fii fumător, eşti privit ca un vierme, eşti trimis la ghena de gunoi să fumezi, în ploaie, pentru că nu ai voie printre oameni. Vi se pare drept? Fumătorii nu se iau de homosexuali să îi întrebe ce îşi bagă şi unde! Sînt convins că mulţi dintre cei care au votat pro căsătoriile gay în Marea Britanie sînt fumători care au considerat că e mai bine să tolereze pentru a fi toleraţi.

Deci în momentul de faţă poţi face sex cu acelaşi sex, chiar eşti încurajat. În şcolile occidentale poţi învăţa cu profesor despre orientările sexuale alternative, chiar de la vîrsta de 11 ani. În Marea Britanie, “age of consent”, adică vîrsta legală pentru a face sex cu o persoană, este de 16 ani pentru relaţiile homosexuale, deci poţi face sex gay cu un minor, ocrotit de sfînta lege. Dacă o iei pe heroină, nu-i problemă, există asociaţii caritabile care îţi fac rost de heroină moca, doar ca să nu mai mergi să o cumperi de la dealeri. Eşti ţinut în braţe, consiliat, tratat, psihanalizat, sfătuit, ajutat, asistat, călăuzit, consolat, reintegrat – nu eşti lăsat în drum. În drum e locul fumătorilor.