Toată lumea vă învaţă zilele astea cum să deveniţi reporteri, operatori, editori video sau cameramani. E ultima fiţă. Cum era pe vremuri facultatea de drept, apoi aia de ştiinţe politice. Aşa cum, prin două mii şi un pic, erai ultima gîscă din GOSTAT dacă nu făceai un MBA şi o specializare prin poştă, la preţul unei garsoniere din Berceni, la o universitate aflată la minimum 4000 de kilometri distanţă, cu sediul într-o cutiuţă poştală. Acum, e rîndul cursurilor de jurnalism să devină marfă excesivă şi, deci, posibil deficitară calitativ. Pentru că nu cred în lozinca aia care făcea din cantitate o nouă calitate, haideţi să vă ajut să îi identificaţi pe cei cărora poate că nu este cazul să le daţi banii şi încrederea voastră!
Primul semn că “mentorii” voştri ca tineri aspiranţi la profesia de jurnalism nu au, de fapt, ce să vă înveţe este lipsa unui site profesionist de prezentare. O prostioară făcută pe un blog sau pe un portal cu domeniu gratuit miroase a amatorism. Autorul e probabil cineva de printr-o redacţie, care şi-a descoperit un hobby. Dacă are timp să scrie pe blog, probabil că nu lucrează în presă atît de mult pe cît şi-ar dori ca voi să credeţi. Şi e cel mai probabil că lucrează din spatele unui calculator, pitit în cotlonul unei redacţii obscure. Dar munca de reporter nu se învaţă de la birou – şi nici nu se predă de la birou!
Al doilea semnal de alarmă îl constituie greşelile de gramatică. În special în mesajele publicitare cu care “experţii” se strofoacă să vă explice cît sînt ei de pregătiţi şi cît de vedete o să ieşiţi voi din labele lor – pardon! Din cursurile lor… Numărul de “i” cu care se scriu diferitele conjugări ale verbului “a fi”, cratimele, diacriticele (care nu sînt opţionale), virgulele… Toate trebuie să fie la locul lor, prieteni! Ca să detectaţi această problemă, o condiţie esenţială este, evident, ca voi deja să ştiţi gramatică mai bine decît ei. Dacă nu ştiţi şi nici nu vreţi să învăţaţi limba română, v-aţi autoexclus oricum din rîndul celor care vor deveni profesionişti în mass-media. Puteţi să vă duceţi liniştiţi la cursurile alea promovate pe căi potrivnice limbii române… O să vă iau şi pe voi la mişto mai tîrziu în carieră.
De asemenea, cu tot respectul pentru generaţiile tinere, viitorul patriei, trebuie să vă subliniez cu mare insistenţă că nu prea aveţi ce învăţa de la un instructor de jurnalism care nu a împlinit vreo 30 de primăveri de viaţă şi/sau vreo 10 de profesie. Ca să ai cît de cît habar de secretele profesiei, nu poţi arde etapele, aşa cum cică se poartă prin România. În ţări ca Marea Britanie, de exemplu, nu pupi ieşit pe sticlă înainte de 30 de ani, chiar dacă eşti copilul minune al jurnalismului. Contrariul iarăşi are aplicabilitate: dacă te prinde senectutea predînd jurnalism practic, ai şanse mari de a fi complet depăşit. Grijă mare să nu auziţi de la venerabilii instructori indicaţii despre “conferinţa de presă a tovarăşului Gheorghiu Dej”! Există excepţii, dar nu sînt foarte multe.
Atenţie mare la calitatea şi la CV-urile celor care vi se recomandă drept instructori! O avalanşă de titluri academice, de cursuri de master şi de doctorat, de participări la seminarii şi la simpozioane, de articole de specialitate în reviste, de activităţi de voluntariat pe la ONG nu înseamnă deloc experienţă în jurnalism. Locul academicilor este la facultatea de jurnalism (pe care vă recomand să o urmaţi), locul implicaţilor social este la strîns PET-uri din Deltă, cu Liviu Mihaiu. Despre cum e să profesezi jurnalismul zi de zi, întrebaţi-i pe profesionişi!
Tot legat de acest aspect, fiţi foarte atenţi dacă instructorii voştri au făcut muncă de teren! Şi asta la modul serios, vreo cîţiva ani de zile, zi de zi! Editorii, producătorii, comentatorii şi cititorii de prompter pe viaţă nu prea au habar despre ce se petrece în afara redacţiei. Deci nu au ce să vă înveţe. Şi chiar nu contează dacă vreunul dintre ei vă spune “am făcut şi eu teren vreo şase luni, înainte să încep să prezint, deci ştiu cum este să fii reporter”. Ei doar au impresia că ştiu – de fapt, ei sînt cei mai mari şi cei mai periculoşi habarnişti ai profesiei. Ceea ce o să vă povestească o să vă bage definitiv în ceaţă. Profesia de reporter e pe viaţă, nu e o etapă ruşinoasă în cadrul evoluţiei ca prezentator sau ca editor.
Sigur, mai merită menţionat că trebuie să abandonaţi orice speranţă că veţi deveni vedete în trei sau mai puţine luni! Cu puţin noroc, veţi fi angajaţi cu un salariu mizerabil, pe o funcţie de reporter, pe domeniul ăl mai naşpa din redacţie, ăla pe care nu îl vrea nimeni: patriarhie, cultură, persoane cu handicap, cazuri sociale sau chiar reporter de noapte. Probabil că veţi apărea pe sticlă în cîte un stand-up, din cînd în cînd. Veţi face toate turele de permanenţă în locul “veteranilor” şi vi se vor băga pe gît cele mai nasoale filmări – în special “comenzile”. Veţi apărea prima oară în live la jurnalul de la 6 dimineaţa sau în cel de la miezul nopţii, acolo unde “vedetele” redacţiei nu dignifiază să mai presteze. Aşa e soarta fiecărui reporter începător. Nu sînteţi speciali nici măcar din punctul ăsta de vedere.
Promit să revin, în curînd, şi cu recomandări despre unde e bine să învăţaţi jurnalism. Pînă atunci, ţineţi-vă bănişorii munciţi de voi sau de părinţii voştri! E păcat să-i aruncaţi pe geam aşa, aiurea! Mai bine citiţi o carte!
