Rata de succes la Intact Media Academy este de puțin sub 3 la sută, ceea ce înseamnă cu un lat de cablu de microfon mai mare decît marja de eroare a unui sondaj de opinie. Iar asta rezultă chiar din documentele lor oficiale. Doar trei dintre cei 110 studenţi înscrişi în promoţia anterioară au reuşit să îşi găsească şi de lucru în cadrul trustului – exact asta reiese dintr-o scrisorică trimisă de un roboţel la rugămintea electronică a unui candidat să fie înscris pentru promoţia asta, din 2011. Totul, contra modicei sume de doar 1500 de euro. Cităm din documentul cu pricina, doldora de greşeli de scriere (diacriticele ne aparţin, că ei nu servesc):
1500 de euro pentru o carieră? Sau pentru zero cariere?
Hipioții de ieri, ONG-iștii de azi, fariseii de mîine!
Sau cum să îți gestionezi o carieră de succes în domeniul tot mai profitabil al organizațiilor non-guvernamentale, mereu implicate și ghebos finanțate. Iată, în ordine crescătoare, cele patru etape ale unui traseu profesionist de traseist non-profit:
Unde să NU faci cursuri de jurnalism
Toată lumea vă învaţă zilele astea cum să deveniţi reporteri, operatori, editori video sau cameramani. E ultima fiţă. Cum era pe vremuri facultatea de drept, apoi aia de ştiinţe politice. Aşa cum, prin două mii şi un pic, erai ultima gîscă din GOSTAT dacă nu făceai un MBA şi o specializare prin poştă, la preţul unei garsoniere din Berceni, la o universitate aflată la minimum 4000 de kilometri distanţă, cu sediul într-o cutiuţă poştală. Acum, e rîndul cursurilor de jurnalism să devină marfă excesivă şi, deci, posibil deficitară calitativ. Pentru că nu cred în lozinca aia care făcea din cantitate o nouă calitate, haideţi să vă ajut să îi identificaţi pe cei cărora poate că nu este cazul să le daţi banii şi încrederea voastră!
Ce grozăvii îl așteaptă pe Mihai Gîdea?

"Breaking news! O sursă de încredere spune că migdalele îmbunătăţesc performanţele în pat! Iată leacul pentru insomnii!"
Pe vremea cînd Sergiu Toader era mare șef de cuib la Antena 1, m-am dus la el în birou, hotărît să-i las legitimația drept amintire, la pachet cu o demisie – zic eu – de onoare. Nu pentru că voiam bani mai mulți, ci de rușine că, într-o știre, scăpasem o informație ușor eronată. Nu falsă, ci doar o jumătate de adevăr. Jumătatea ailaltă îmi scăpase. Era vorba și despre o știre de doi lei: un patron le făcuse angajatelor program de mers la budă și îl afișase la intrare. Cu programul ăla de pe ușă filmat și cu sincroane de la angajatele nepișate, tot scăpase un detaliu mic-mic-mic undeva… Acuma, nea patronul ameninţa că ne dă în judecată… Și mie îmi crăpa obrazul.
Inspectorii fiscali romani, nascuti din dobitoci campioni

Asta e mutra mea in prag de voma, inghesuit la 40 de grade timp de 60 de minute cu 200 de ghertoi capsunari plus plozii lor, ca sa platesc o taxa pentru un certificat numit dorinta...
Zi de zi, mai descoperim o lege cretina, aplicata de incompetenti premianti la indolenta. De exemplu, despre articolul din Codul fiscal care te obliga sa ii scotocesti dosarul fiscal al cetateanului de la care cumperi o masina stiati? Am aflat eu azi, dupa o zi de fezandat in suc propriu, asezonat cu sudoare de capsunar nespalat, timp in care am cheltuit echivalentul unui salariu de inspector fiscal pe taxe de inmatriculare.
La ghiseul primariei, surpriza editiei: fara certificatul fiscal din care sa rezulte ca vinzatorul si-a platit toate taxele, ca nu are datorii la asociatie, ca vorbeste politicos cu vecinii si ca nu isi bate copiii NU poti inmatricula masina. Ce daca vinzatorul locuieste in Birlad? Pentru onoarea de a plati taxe trebuie sa dai fuga la Birlad, sa investighezi si sa aduci dovezi. Ba chiar sa platesti datoriile vinzatorului, daca s-a invrednicit sa aiba! Doar nu ai inima sa le ceri inspectorilor fiscali sa le trimita un mail oficial colegilor din municipiul separatist al judetului Vaslui! Sa le ceara lor date fiscale? Noooo… Ei sint certati, nu isi vorbesc!
La zi în programul “Pumni contra faimă”
Pentru a mia oară am urmărit azi pe Antena 3 o infinită lamentație despre felul în care sînt agresați jurnaliștii pe teren de tot felul de dăunători, chiar și de față cu poliția. Sau mai ales. Ca de obicei, zero soluții. Păi să vi le avansez io, dragi colegi!
1. Încetați să mai dați la televizor orice orătanie care scuipă, înjură sau lovește un jurnalist. Difuzînd cu orice preț agresiunile astea, legitimați un tip de comportament care va fi replicat la infinit de orice gherțoi care vede o cameră de filmat.
2. Dacă tot dați știrea la televizor, faceți-o despre cum au fost pedepsiți agresorii, în așa mod încît să nu mai aibă curaj și alții.
3. Știu că reporterii și cameramanii sînt, în viziunea șefilor de redacții, ceva între carne de tun și piese de schimb. Totuși, dacă există bănuiala că îi trimiteți într-o zonă riscantă, atașați-le și o echipă de gărzi de corp.
Ce-aş face eu cu frunza lu’ madam Udrea…
Tanti Udrea tocmai se pregăteşte să mai arunce nişte milioane de euro pe promovarea brand-ului turistic al României. Am pierdut şirul milioanelor, dar înainte să leşin parcă adunasem vreo 10. De lei româneşti. Dacă vreţi să vă convingeţi, căutaţi pe site-urile de licitaţii publice. Dar nu despre suma care va fi aruncată pe geam pentru împachetarea unui rahat în bling-bling este vorba aici. Este vorba despre legenda “turismului românesc la munte”, marele nostru avantaj strategic internaţional, subiect despre care m-am documentat personal săptămîna asta, pe Valea Prahovei.
Episodul 1. Cazarea. Cîmpina, România, în plină grădină a Carpaţilor. Eu, la recepţie. Mă întîmpină pustietatea şi un nene care se uită la “Serviţi, vă rog”, flancat de un costum de training roz care chicoteşte. După vreo trei minute de dat tîrcoale ghişeului, telespectatorul se autosesizează şi strigă la recepţioneră să vină, cu glas de patron. Deci el era patronul…




