Deci mi-a plăcut să ascult muzică clasică la filarmonică. Mi-a plăcut să o ascult la casetofon, pe vremea cînd casetofonul era expresia supremă a tehnicii moderne. La căşti, în mp3, cînd am constatat că o pot lua după mine să o ascult ma maximum fără să se prindă mitocanu’ transpirat şi gospodina agasantă cu plozi isterici din metrou ce ascult eu, de fapt. Am ascultat-o şi în minte, de multe ori, prin şedinţele alea de sumar cînd toţi erau deştepţii Pămîntului şi darul Domnului către televiziune şi către omenire, în general. Şi cînd maneliştii puneau stăpînire pe microfoane, eu mă sileam să aud tot Bach, Schumann şi Mendelssohn la mine în cap. Că aşa îmi place mie.
Totul a început surprinzător. Adolescent fiind, am pus în casetofonul de Sepulturi primul concert pentru vioară de Bach şi am rămas ca la dentist. Nu credeam că aşa ceva există făcut de mintea omului. Şi apoi, casetă după casetă, căscam urechile şi mai tare, pe rînd, la alţi compozitori. Unul mai tare decît altul.
Iar la 31 de ani eram aproape convins că nu mai e nici un mod în care muzica clasică şi modul în care o poate omul asculta ar putea să mă mai surprindă. De la mono am evoluat la stereo pe la 12 ani, de la casetă la CD pe la 18, de la CD la mp3 pe la 24, de la stereo deja banalizat la Dolby Surround cînd i-a venit vremea lui Dolby – şi uite aşa. Chiar mă temeam că nu mă mai poate lua pe nepregătite cu nimic muzica şi că mă pot duce într-un colţ să îmi petrec restul zilelor amărît că s-a terminat cu surprizele plăcute pe viaţa asta.
Dar cînd azi am oprit maşina pe marginea drumului judeţean ăl’ plin de gropi, între Roman şi Vaslui, cu geamurile lăsate pînă jos-jos de tot, la ceas de asfinţit, singur-singurel în toată pustietatea şi i-am irigat cu mijloace proprii porumbu’ unui cetăţean încă neidentificat pe lamentaţiile sfîşietoare ale Desdemonei de prin actul al II-lea, am realizat că, de fapt, căutasem unde nu trebuia şi m-am convins: locul muzicii de calitate nu e în sala de concerte, frate, e în natura dezlănţuită. Desdemona intona, orchestra puncta, Joiana rumega, porumbul creştea – totul într-o armonie pe care nu aş fi bănuit-o la monocotiledonate şi paricopitate. Dar abia pe cîmp, în sălbăticie, te loveşte cu toată puterea lui si bemolu’ în cap, odată cu vîntul serii încărcat cu mister şi cu damf de vaci domestice. O experienţă de-a dreptul yogaesoterică. Noroc că nu luasem nici o autostopistă cu mine, că naiba ştie ce istorie mai ieşea, Doamne fereşte! Că mie îmi place muzica de calitate şi nu mă satur uşor…
6 Comentarii

Ha, ha, ha, deși imaginea, nu-i vorba, e una inaltatoare, tabloul s-ar putea să nu se înscrie în niciun curent. Sau…poate e eclectic?:D
să n u fie electric, că ştii tu ce păţesc ăia care sînt cuprinşi de evlavie artistică în faţa tabloului electric…
E moarte! Poezie in Romania? Nu tb. gasita decat calea!
Practic numai dupa o astfel de experienta pot sa ai o alta perceptie a fiecarui cantec in parte !
Daca era o muzica mai saltareata ramanea porumbul neirigat ?
Pentru manele, nu irigaţiile sînt potrivite, mai degrabă îngrăşămintele naturale
misto zis! esti bun!