Eu zic că o să fie bine

Ştiu că nu am mai pus mîna să scriu de ceva vreme şi poate unii s-or fi întrebat dacă mai trăiesc – iar aici nu îi pun la socoteală pe cei care s-au purtat de parcă aş fi murit deja din clipa în care am plecat din România. Dragii mei, spre dezamăgirea multora, sînt cît se poate de viu şi cu chef de fapte mari. Dar despre acestea vă spun cînd le-oi concretiza, că de vorbe sîntem toţi în stare.

Dacă mai era vreun secret pentru careva, vă spun acum: sînt în România de ceva mai mult de o lună şi sînt foarte fericit să fiu aici. Marea Britanie a fost o experienţă bună şi interesantă, care mi-a scos o grămadă de păr alb şi care m-a convins că trebuie să îi fiu recunoscător Cerului sau sorţii sau hazardului sau părinţilor mei că, dacă tot a fost să apar pe lume, am comis-o în România. Cu mitocanii şi cu maneliştii ei, cu nesimţirea şi proasta creştere omniprezente, cu agresivitatea din trafic, cu praful şi cu mizeria de care nu mai scăpăm, cu caniculă de 40 de grade la umbră, ţara noastră are o mare calitate pe care nu o poate înlocui nimic: e a noastră, oameni buni. Deci locul meu, cît oi mai avea loc pe sub Soare, aici e.

Mi-au strigat mulţi cînd au auzit că vreau în ţară: “Ursule, eşti nebun? Stai, dracului acolo!” Dar cînd mă pornesc într-o direcţie, nu prea mai e loc să mă opreşti. Şi acasă m-au trimis şi multe dezamăgiri adunate din Regatul Unit, care nu e deloc aşa cum îl ştiţi din filme, adică o ţară plină de oameni civilizaţi şi mereu politicoşi, care vorbesc engleză ca la curtea Majestăţii Sale, preocupaţi de vînătoare, de cricket şi de preţul proprietăţii imobiliare. OK, poate asta din urmă încă mai e adevărată, deşi criza a cam făcut praf toate preţurile umflate cu pompa, în special la mormanele de cărămizi centenare şi decrepite numite acolo “proprietăţi imobiliare”…

Atîta engleză stricată şi batjocorită cîtă mi-a fost hărăzit să aud la Londra nu am auzit nicăieri în lume. Colegii mei de generală care stîlceau cuvintele într-a V-a la primele lecţii de engleză, pentru că aşa puteau ei să pronunţe, vorbeau mai corect şi mai melodios limba lui Coleridge decît toate milioanele de imigranţi indieni, pakistanezi, bengali, ceylonezi (aşa s-or numi?), afghani, irakieni, iranieni, libieni, marocani, nigerieni şi aşa mai departe, înţelegeţi tabloul… Nu ştiu cît contează asta pentru voi, dar mie îmi place să aud limba oficială a ţării în care trăiesc vorbită corect.

Aş fi nedrept dacă nu aş trece în revistă şi păcatele multor români care s-au aciuat prin Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Am cunoscut acolo români muncitori în construcţii, în catering sau în alte domenii “nedemne” de localnicii englezi, români care nu ştiau să întrebe cît e ora în limba engleză, după 10 ani de locuit pe teritoriile Majestăţii Sale. Am găsit români care trăiesc într-o mică Românie a lor construită pe pămînt străin: vin la muncă aduşi de un prieten român, muncesc într-o echipă doar de români, vin acasă (în Colindale sau în Wembley, adică la dracu’ în praznic) şi beau bere în casă cu prietenii lor români, cumpără de la magazinele româneşti, ies în oraş la restaurantele româneşti şi constaţi după 10 minute de conversaţie cu ei că ignoră şi dispreţuiesc cultura ţării care le pune lire sterline în buzunar.

Am cunoscut români care îşi mănîncă de sub unghii cu anii, muncesc ca sclavii cîte un cincinal, adună fiecare ban, se îmbracă de la Primark (magazin de ieftineli), cumpără haleală pe cale să expire, că e mai ieftină, aleg din magazine doar produse cu mărci gen “ASDA”*, “Sainsbury’s”* sau “TESCO”*, adică alea pentru săraci, storc şi ultimul pence de pe cardurile de credit şi într-un final glorios fac praf toată suma pe un BMW cu volan pe dreapta şi cu misiune clară: să îi ajute să se dea mari în ţară cu el. Alţii strîng din buci la fel, dar nu au răbdare 3-4 ani, aşa că sparg în crîşma de manele toţi banii de pe aproape fiecare săptămînă de lucru dublat de chiţorlăneală jalnică şi ghiorţăit de maţe. După ce şi-au halit de sub unghii o săptămînă, vineri seara aruncă în figuri de Onassis cîte 100 de lire pe o sticlă de Famous Grouse de 12 ani, dar înainte de asta aşteaptă cu o cola în faţă cîte două ore, să se adune lumea în crîşmă, ca să fie văzuţi cînd comandă băutură scumpă cu sticla. Să moară duşmanii de ciudă…

Alţii fac foamea prin UK muncind pe salariul minim, dar nu vor să apară la ştiri, pentru că familiile lor îi cred directori, manageri, moguli şi mici dumnezei în Marea Britanie. Şi nici nu vor să audă de întors în ţară, deşi locuiesc vai mama lor prin case părăsite şi cînd prind o zi de lucru pe 50 de lire e sărbătoare pentru ei şi pentru 10 prieteni de-ai lor.

Şi localnicii, adică englezii, m-au cam dezamăgit. Ei sînt sursa tuturor problemelor care au făcut Regatul Unit de nelocuit pentru mine şi pentru mulţi dintre ei. Vă explic imediat şi de ce: englezii sînt educaţi în ideea că un loc de muncă înseamnă să fie manager, agent, broker, consultant, expert, şef sau intermediar, în general. Orice alt tip de muncă este nedemn. Cum nu pot fi toţi directori, cei care nu reuşesc stau cu zecile de ani pe ajutor social, ajutor plătit de consiliile locale din taxele nesimţit de mari încasate sub ameninţarea cu puşcăria de la imigranţii care, de bine, de rău, muncesc. Tot pentru că englezii vor să fie şefi şi doar şefi mai mult chiar decît românii, Marea Britanie are acum aproape 5 milioane de imigranţi veniţi să muncească în locul băştinaşilor. La o populaţie de 60 de milioane, Regatul are 5 milioane de străini, cifră perfect egală cu cel al localnicilor care trăiesc – unii de generaţii întregi – din ajutor social.

Iar cînd spun imigranţi, vorbesc doar de cei consideraţi astfel de lege. Persoanele născute pe teritoriu britanic NU sînt considerate imigranţi, deşi părinţii lor au venit poate din Somalia. Şi mă călcau pe nervi la culme imigranţii de pe alte continente care, după ce îşi scoteau paşaport britanic, te priveau în ochi şi îţi spuneau: “Eu sînt de aici, sînt britanic”, deşi pielea de pe el era de altă părere. Nu e de mirare că Londra, în acest moment, este în majoritate populată de persoane “non-white”, aşa cum releva un studiu publicat anul trecut, adică în 2008.

ŞI lista e a dracului de lungă. Mă enerva poliţia britanică, pentru care conceptul de “acte de identitate” nu există, unde ofiţerii care te legitimează te întreabă cum te cheamă şi unde stai şi atît. Mă enerva că, în loc de paşaport, băncile îmi cereau facturi la utilităţi cu numele meu ca să îmi demonstrez identitatea – ce idioţi! Mă secau la culme agenţii de parcări, angajaţi ai unor firme private, veniţi din ţări fără asfalt şi deseori chiar fără guvern, plătiţi la bucată, care îţi căutau şi cel mai mic nod în papură ca să îţi ardă o amendă. Nu îi mai suportam pe nesimţiţii de la “customer care” care, după ce că nu erau în stare să vorbească engleză, erau complet idioţi, dar nişte idioţi autorizaţi să îţi facă harcea-parcea contul din bancă de la o distanţă destul de sigură împotriva represaliilor, adică din Bangladesh. NU am înţeles niciodată de ce în baruri e interzis fumatul, dar pe stradă nu e interzis băutul. Nu am putut pricepe cum la 7 dimineaţă, iarna, la minus 10 grade, englezii aveau deja cutia de bere desfăcută în mînă. Nu am putut să cred că poliţia chiar dormea în papuci cînd la fiecare 50 de metri în Brixton, în Soho, în Camden şi chiar în Wembley – paradisul românilor – era cîte un dealer de droguri care aproape că îşi făcea mercurialul produselor în gura mare. Nu am putut să înţeleg cum dracu’ o româncă de prin Ardeal poate să îmi spună senin: “Cutia asta de gem e făcută la mine. La mine, în Essex.” Nu am putut să halesc multe. Aşa că, după un an, m-am prins că locul meu e aici, în România.

Deci, dragii mei, sînt în patrie. Am nişte treburi neterminate de rezolvat, am altele neîncepute de făcut. Am planuri, am prieteni şi am un nume aici. Încă am puls, respiraţie şi activitate cerebrală. Nu ştiu ce mi-ar mai trebui, în afară de o mică doză de noroc. Da’ eu cred în norocul moldoveanului, aşa că o să fie bine.

*ASDA, TESCO şi Sainsbury’s sînt trei exemple de reţele de supermarketuri din Regatul Unit. Fiecare dintre ele are în rafturi produse numite în general “value” sau “marca 1″: sucuri, conserve şi aşa mai departe. Mărfurile astea poartă numele reţelei în care sînt vîndute şi costă cam un sfert din preţul produselor similare vîndute sub mărci de prestigiu, motiv pentru care şi sînt considerate produse pentru săraci.

12 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack