Despre legătura mea specială cu Che Guevara

Eu am puţine superstiţii şi trăiesc cu picioarele pe pămînt, dar despre Ernesto Che Guevara sînt convins că îmi poartă noroc. Ca de la un revoluţionar la altul… Au fost, la viaţa asta, cel puţin trei istorii în care Che Guevara a fost prezent la momentul potrivit.

Era în Irak, Nassiria, în ianuarie 2004, şi deja ne învăţasem cu răpăitul mitralierelor dimineaţa la prima oră şi seara tîrziu. Căutam cu producătorul Bogdan Ciobanu nişte melodii clasice cu teme de război ca să ilustrăm nişte poveşti de pe acolo. Cam tot în timpul acela, nişte irakieni iluştri din rezistenţă puneau la cale să lanseze nişte mortiere “prelucrate” asupra bazei unde eram noi. Prelucrarea însemna că insurgenţii scoteau un pic din încărcătura propulsoare a mortierului, atît cît trebuie ca proiectilul să decoleze şi apoi să pice pe ţintă fără să mai parcurgă întreaga traiectorie din manual, ca să nu prindă viteză maximă şi să nu mai emită fluieratul ascuţit specific, care ar fi putut avertiza victimele să se dea la adăpost.

Şi, în timp ce noi îl ascultam noi pe Carlos Puebla – pentru mine era prima oară – fără să ştim nimic despre toată istoria în derulare peste gardul unităţii, vine un caporal la noi în cameră, crăcănîndu-se de rîs: “Hahahaha, proştii ăia de irakieni! Ştiţi ce au făcut? S-au aruncat singuri în aer!”. Căci, aparent, scoseseră prea multă pulbere şi capsa nu a mai avut putere să propulseze proiectilul decît doi metri în sus, după care le-a picat tot lor în cap bombardeaua. Aia a fost prima dată cînd Che a avut grijă de noi, nevrednicii…

A doua oară, în Bucureşti, era de ziua unei colege, în februarie acelaşi an. Petrecerea s-a transformat în karaoke, unde hitul serii a fost, evident, Hasta Siempre, interpretat impecabil de subsemnatul. Suficient de bine încît să mă trezesc în taxiul care mă ducea spre casă cu o domnişoară la vreo 25 de ani, înaltă şi cu atitudinea corespunzătoare, care mi-a spus că e pasionată de Cuba şi de El Comandante şi m-a lăsat să înţeleg că o cucerisem. Toată seara nu cred să fi schimbat mai mult de două priviri şi trei vorbe, dar nici măcar nu a tresărit cînd, la întrebarea taximetristului “Unde doriţi?” am luat eu cuvîntul şi am spus răspicat adresa mea. M-a strîns doar un pic de mînă şi am prins mesajul. Nice… Iar cînd am ajuns la mine, am pus în loop vreo 10 variante diferite ale Comandantului şi am ascultat Hasta Siempre în garsoniera din Titan pînă dimineaţă, cînd eu am fugit la o razie cu poliţia în Voluntari şi am lăsat-o pe fată dormind. Ne-am mai văzut pe scările Teatrului Naţional, la Universitate, în aceeaşi seară, ca să îmi dea cheile înapoi. Gracias, Comandante! Asta a fost chiar ca în filmele cu James Bond. Dar partea a treia e şi mai tare…

A treia oară, pe 11 martie 2004, nenorocire: bombe în metrou la Madrid. Tot bombe şi în redacţie la Naţional TV, unde nimeni nu s-a prins că e într-adevăr nasol decît după amiază tîrziu, cam după a treia masă la cantină a ălor de la birouri. A fost puţin relevant că m-am bătut o zi întreagă cu marii redactori şefi ca să mă trimită în Spania unde, ziceau ei, nu e nimic interesat pentru români. E original că s-au hotărît abia pe la 1 noaptea că merită să mergem şi că am fost silit să împrumut 2000 de euro de la un cămătar cu un ochi de sticlă, la 3 dimineaţa, ca să am bani de avion, pentru că la contabilitate nu mai era nimeni (mulţumesc, Ramo, o să fii mereu o prinţesă pentru faza asta!). Dar cu adevărat interesantă a fost cea mai importantă probă la care m-a pus redactorul şef: să îi demonstrez că ştiu spaniolă. După ce i-am recitat şnur versurile de la Hasta Siempre, s-a închinat la stele de talentul meu şi mi-a dat binecuvîntarea. Inutil să spun că mai mult nu ştiam o boabă în limba lui Cervantes-Saavedra…

Deci, Comandante, îmi porţi noroc! O să fii mereu în inima mea revoluţionară, fie că e vorba de mers la talibani, la gagici sau la luptă cu redactorii şefi. Cu tine, nu putem pierde! Hasta la victoria siempre!

LATER EDIT: Pesemne îmbătrînesc… În iunie 2004, am luat şi locul al doilea la cîntat, într-un concurs special pentru presă, la care am fost luat cu forţa din public de Sanda şi pus pe scenă. În lipsă de alt repertoriu, am cîntat repede Hasta Siempre, pe o chitară de împrumut, şi a rezultat că am ieşit al doilea… Gracias!

7 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack