Cică, pe vremuri, Dumnezeu era tare dezamăgit de poporul său ales din Scriptură şi a decis să îşi caute alt norod pe care să îl călăuzească. A colindat El toată lumea şi a decis că românii ar fi o opţiune valabilă – poate şi pentru că au deja o Ţară a Făgăduinţei (evident, Italia). Dar, cînd să pună în mişcare planul Său divin în legătură cu neamul nostru, apăru Satan, care, aşa cum îl caracterizează, l-a ispitit pe Domnul Dumnezeu. “Şefu, şi mie îmi plac românii şi aş vrea să îi fac poporul meu. Nu vrei mai bine să tragem la sorţi sau să jucăm un joc? Cine cîştigă, ăla şi-i adjudecă pe români!”
No, zis şi făcut. Domnul a fost de acord, în milostivenia lui. Doar că, atunci cînd să aleagă jocul în care să se întreacă, Domnul şi Necuratul i-au lăsat pe români să aleagă. Iar românii, cu talentul lor inegalabil de a crea dileme, le-au pus în faţă Atotputernicului şi lui Ucigă-l Toaca vestitul joc de liceeni plictisiţi, X şi 0.
Acuma, înţelepciunea Domnului e nemărginită, dar nici Dracul nu e de colea, că îngerul cel mai drag i-a fost cîndva Preamilostivului. Şi au jucat Tatăl Ceresc şi Împieliţatul zi de vară pînă în seară X şi 0, au umplut sute de table şi de caiete, dar nimic, nici unul nu a dovedit să cîştige, măcar o partidă de departajare. În cele din urmă, chemat de grijile Universului nesfîrşit, Domnul s-a înţeles cu Necuratul să împartă neamul românesc, pentru că nici unul nu voia să îl lase celuilalt. Şi românii au intrat în time-sharing între Atoateştiutorul şi Piaza Rea.
Aşa a rezultat că jumătate din poporul nostru e condus de Diavol, jumătatea cealaltă de Bunul Dumnezeu. Doar că fiecare prin rotaţie – nu se ştie care român e azi în subordinea cui şi, oricum, mîine se schimbă stăpînii. Sezonier.
De aia sîntem în stare de acte de vitejie cînd e vreme de cumpănă, dar sîntem laşi în restul zilelor. De aia românii sînt uniţi cu fraţii lor de oriunde ar fi în cărţile de istorie, dar în zilele de azi bucureştenii le caută nod în papură moldovenilor şi nu se dau înapoi să îi lase de izbelişte. De aia neamul nostru e în stare să inspire cîntece, poezii şi romane de glorie, dar indivizii luaţi separat se hrănesc cu OTV şi manele şi majoritatea pun mîna pe carte doar cînd merg la bancomat.
Aşa sîntem în stare de acte incredibile de altruism şi de sacrificiu azi – cum a fost povestea din metroul din Roma cu “Îngerii români” care au salvat victimele unui atentat terorist – iar apoi tot în Roma ne lăsăm reprezentaţi de violatori şi de coţcari, de ucigaşi care îi iau gîtul unei pensionare pentru 50 de euro. Aşa e şi la noi, la sat, unde s-a născut veşnicia şi unde “păstrătorii tradiţiilor milenare” ale neamului se taie cu fraţii lor pentru 25 de metri pătraţi de pămînt care nu au fost ai lor niciodată, ca să apară la Ştirile Pro TV de la ora 17.
Aşa şi în Micul Paris emblematic pentru ţara noastră clădirile istorice par din lumea civilizată, dar localnicii par să fie mai degrabă din Marele Istanbul şi din Punjab. De aia babele care ies cuvioase în oraş se blesteamă în autobuz, proaspăt curăţate de păcate, după slujba de la biserica unde slujeşte un şnapan de popă libidinos şi obez, în gură cu cuvîntul Scripturii, dar în minte cu chiloţii enoriaşelor şi cu banii de la parastas.
Aşa ne irităm de popou în sus cînd Europa ne spune “ţigani”, dar, după puseul de patriotism şi naţionalism de pe forumuri anonime online mergem să ne sărbătorim vitejia în faţa Europei xenofobe cu manele şi dedicaţii de la Adrian şi de la Guţă. Ţiganii, de altfel, fac taman pe dos: îşi spun “romanes” în acte – explică-i unui chinez diferenţa dintre “român” şi “romanes” – dar între ei se strigă tot “ţigane!” Deci sînt de-ai noştri, ce mai…
De aia nu votăm, că ne e silă, dar după aia sîntem nemulţumiţi de guvernarea aleasă de ăilalţi şi cîrîim. De aia spunem că slăvim munca, dar practicăm şmecheria, că e mai rentabilă. De aia, cînd reuşeşte cîte unul în viaţă, îl pupăm pe buletin, îi bem berea, dar pe la spate spunem cu obidă că “a avut pile şi noroc”, şi am prefera şi noi să avem “pile şi noroc” decît creier şi talent.
De aia, cînd îi iese românului camera de filmat în faţă, o dă sfios pe “aş vrea să vă spun ceva, dar fără cameră şi fără nume”, ca să lase după aia comentarii pe internet că “de ce nu spune televiziunea şi de aia, şi de ailaltă?” Cînd e vorba de înjurat pe forumuri pe internet, mieluşeii se metamorfozează în paralei, curajoşi, dacă e vorba să o dea anonimă.
Şi de aia, în campanie, ne promit toţi că o să fie bine, ca apoi să rectifice: “ştiţi, ne-am referit doar la noi, nu şi la voi!”
Aşadar, Doamne Dumnezeule şi Necuratule. Vă rog tare mult. Hai să mai faceţi o rundă cu miza România. De data asta să fie un joc în care nu e posibilă remiza. Uite, poker, de exemplu. Sau ruletă. Şeptic. Macao. Rummy. Ţară, ţară, vrem ostaşi. Fripta. Leapşa. Ascunsa. Prinsa. Poarca. Bîza. Chibrita. Oricare. Dar să nu o mai lăsăm aşa. Vreau şi eu să o ştiu rezolvată. Ori cu unul, ori cu altul. Amin!
4 Comentarii
Adevărat grăit-ai, dilematicule!
so true! love it!
Genial! Mihai, m-a pus pe gânduri textul tău. Pentru că atinge, cu o ironie fină, condiţia umană, nu doar pe cea a românului.
Ai stil!