Spre Kandahar, cu cîntec, decolarea!

Un avion militar de transport Hercules C 130 e o chestie înghesuită, incomodă şi zgomotoasă, unde pe jumătatea de sus, cetăţeanului îi este foaaaarte cald, în vreme ce aia de jos e la congelator. Asta, însă, avea să o aflăm după decolare, adică în vreun sfert de oră. Timp suficient să trecem peste dezamăgirea că în Hercules nu sînt locuri la geam, pentru că nu există foarte multe hublouri, aşa că o să zburăm pe neve. Bine, măcar, că acuşi se întunecă.

Tiberiu, comandorul însărcinat cu noi, ăia din presă, ne explică pentru a suta oară regulamentele de “embedded media”, în timp ce semnăm hîrtiile prin care ne asumăm toate riscurile prezenţei în zonă de conflict. Locotenent-colonelul Nezir ne expune, cu o retorică de PR imbatabilă, după ce ne vede privirile neîncrezătoare în legătură cu aparatul care a zburat şi în Vietnam, pe vremea cînd Rambo era tînăr, că avioanele sînt ca vinul, pe măsură ce îmbătrînesc sînt tot mai şi tot mai bune. Uite aşa era atmosfera în agregatul zburător cu destinaţia Afghanistan, în care eram împachetaţi, oameni şi bagaje, pentru o noapte de zbor către ţara unde talibanii şi aliaţii numai ce se puseseră pe picior de război.

(Cortul în care ne-am făcut veacul în Afghanistan. Mihai Jipa, de la Pro TV, Mihai Ursu, Cătălin Isopescu şi un caporal de la Batalionul 26 Infanterie “Scorpionii Roşii”, să mă ierte că i-am uitat numele)

În momente din astea, stai să te gîndeşti la diverse lucruri mărunte, de genul: “Am luat destule casete? O să îmi iasă măcar jumătate dintre subiectele pe care le am în minte? O să văd vreun taliban? O să ne lase comandantul să fumăm şi noi o ţigară în astea 12 ore? Oare e bine să afle mama şi tata de la televizor că sînt prin ţara cu Bin Laden, sau ar trebui, totuşi, să le dau un telefon de acum să le spun?” Iete, prostii de genul ăsta.

(Mihai Ursu şi Cătălin Isopescu printre refugiaţi afghani, în mijlocul pustiului din Kandahar)

Cătălin Isopescu, ghemuit lîngă şi el printre bagaje şi fierătănii militare, pe o bancă formată din bare de aluminiu şi plasă textilă care, după 12 ore de zbor, aveau să ne devină “embedded” în posterioare, strînge de camera Sony DSR 250. Nu îmi explic cum de ne trimite întreprinderea în zonă de război cu ultima sculă de aparat, în anul de graţie 2002. Dacă se strică de la vreo bombă, nu e păcat?

Şi, înainte de decolare, cum îmi număram conservele pe care le luasem la sfatul lui George Orbean – deja veteran în Afghanistan – de pe banca din spatele meu se aude o voce familiară cu o melodie cunoscută şi tare dragă mie. Pe piesa asta îmi plăcea să dau casetofonul la maximum acasă la Mihaela şi Ninel Berneagă acasă, cînd făceam petreceri în facultate, şi să o terţez – cine ştie muzică înţelege. “Mamă, unde eşti? Bate-mă, de vrei, dar vino să mă iei! Lalalalalala…!” În trei secunde, o ardeam la terţă pe două voci şi mă gîndeam: “Uite, frate, cine o fi soldatul ăsta de seamănă la voce cu ăla de la Spitalul de Urgenţă?”

Şi cum nu îmi place să las mistere nedezlegate, întorc capul – ceea ce era un efort în condiţiile supraaglomerate şi claustrofobe din avionul cu pricina – şi să îmi stea inima în loc. Mă terţasem taman cu nimeni altul decît Dan Helciug, care îmi arăta semnul internaţional cu degetul sus. Cu degetul mare, adică “thumbs up!“, nu celălalt… Ce tare!… Eram pasager în acelaşi autobuz aerian zgomotos şi de o vîrstă cu mama (nu spun cît, că nu e frumos despre doamne) cu Dan Helciug, vocalul celei mai tari trupe de rock din România, al cărei fan declarat eram şi sînt. Aşa că am zis şi eu: “Ori la bal, ori la spital!” Uite aşa să tot mergi să îl cauţi pe Bin Laden…

(Comandantul m-a lăsat să parchez aparatul după ce ne-am întors…)

În Afghanistan s-au întîmplat multe şi am făcut destule materiale. Şi cu armata, şi fără de armată, printre afghani, în Kandahar, şi o să povestesc şi despre ele cîndva. Mai mişto a fost că, după ce mi-am dat cea dintîi demisie de la Prima TV, directorul de atunci al ştirilor, cu un nom de plume uşor diferit de cel din buletin, nu m-a lăsat să îmi iau amintire materialele din arhiva întreprinderii. Dacă aş fi fost o zdreanţă, i-aş fi întors favorul ultima oară cînd l-am avut în faţa microfonului în direct, prin anul 2005, şi i-aş fi spus pe post numele din buletin – secretul lui Polichinele, de altfel, că îl ştiu toţi colegii din presă, dar nu şi publicul. Dar sînt băiat cu obraz, aşa că mă rezum doar să îi dedic următoarea melodie, în cazul în care mai comite careva eroarea să îi dea pe mînă vreun departament de ştiri pe vreo undeva.

6 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack