Dacă nu vă spune nimic melodia asta, nu vă îngrijoraţi. Nu trebuie să fim cu toţii intelectuali.
E melodia suprarealistă care mi-a plăcut de acum 20 de ani, de cînd am auzit-o prima oară la Cinematograful Independenţa, din Vaslui, cînd socialismul ne-a adus cadou de Moş Crăciun, în plină vară toridă, o binemeritată pauză de la filmele indiene şi de la seriile eroice cu Piedone, la vremea respectivă doar un băiat cu apetit pentru bătaie şi pentru mîncare, nu şi justiţiar TV al tarabelor sau primar la sectorul 4 din Bucureşti.
În plin socialism, Uniunea Sovietică a lăsat să apară filmul Kin Dza Dza. Un film la fel de actual acum ca şi atunci. Doar că acum, mai mult decît în 1988, simt planeta asta mai străină ca niciodată, în schimb am un puternic sentiment de familiaritate cu planeta Pluk, cu paţacii, ceatlanii şi etsilopii…
“Tovarăşe, acolo e un cetăţean care spune că e extraterestru. Trebuie să facem ceva…” Aşa începe o aventură într-o lume paralelă, diferită şi totuşi atît de similară cu a noastră. Una unde chibriturile – KŢ pe limba lor – valorează cît aurul curat şi unde izmenele mov sînt simbolul puterii supreme, unde mîncarea e de plastic şi apa e o raritate, unde onomatopeea “Ku” înlocuieşte 90 la sută din limbaj şi poate să însemne orice, unde artiştii trebuie să cînte în cuşti, ca păsările, unde clasele sociale sînt date de un aparat care iluminează un led ba verde, ba portocaliu, unde un “pepelaţ” şi o “graviţapa” sînt tot ce îţi trebuie ca să evadezi în lumea “normală”. Asta, evident, dacă ai destule “ceatle” pentru un rezervor de “luţ”. Exact ca în lumea în care trăim. Urmăriţi, dacă înţelegeţi ceva…
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
