Reich-ul vă oferă o melodie de neuitat…

Istoricii încă nu au reuşit să se pună de acord cam cît din moştenirea Primului Război Mondial (1914-1918 ) a rămas să fie tranşată brutal în cel de-al Doilea Mare Război (1939-1945). Ce puteţi auzi mai jos este, însă, rezultatul unui şir de întîmplări la voia hazardului, ale unor schimbări de soartă neaşteptate, începute în mocirla primei încleştări armate globale şi care au rezultat în hit-ul incontestabil al tranşeelor celui de-al Doilea Război Mondial: melodia Lili Marlene. Pe nedrept acuzată că ar fi fost o melodie nazistă, piesa de mai jos este nimic mai mult decît un cîntec al unui tînăr soldat care, sub foc inamic, găseşte consolarea în amintirea suavă a unei domnişoare care îl iubeşte şi de care s-a despărţit în faţa cazărmii, sub un felinar.

Lili Marlene este, poate, darul hazardului către toţi soldaţii lumii, atît de întortocheată şi de neaşteptată este povestea sa. Pe 26 ianuarie 1911, în Brunswick, se naşte un băiat, Norbert Schultz, cu exact 7 ani mai mare decît Nicolae Ceauşescu. Deşi pare fără legătură, o să vedeţi cum soarta tînărului vlăstar al familiei Schultz avea să determine istoria melodiei care începe în plin conflict mondial.

Era o zi ploioasă în tranşee, în 1915, cînd Hans Leip, un soldat german de 22 de ani, profesor de şcoală generală din Hamburg, s-a trezit lovit nu de şrapnele aliate, ci de inspiraţie. De sub pana lui tremurînd de frig şi de adrenalină a ieşit poemul “Das Lied eines jungen Soldaten auf der Wacht”, sau “Cîntecul unui tînăr soldat în serviciul de santinelă”. Ca să îi facă o bucurie unui camarad care şi el tînjea, sărmanul, după iubita lui care îl aştepta acasă, Hans i-a pus diafanei sale eroine din poezie nu unul, ci două prenume, unul al iubitei sale, celălalt al domnişoarei camaradului său: Lili şi Marlene.

Anii au trecut şi în ei s-au întîmplat multe. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, mareşalul Prezan, Ecaterina Teodoroiu, grenadierul Muşat, “Pe aici nu se trece!”, Mackensen – toţi şi-au făcut numărul pe scena istoriei. Germania şi Austro-Ungaria au capitulat, coroana Habsburgică a văzut cum i se destramă imperiul denumit de istorici “Închisoarea Naţiunilor”, Imperiul Ţarist s-a transformat, cu mari chinuri, în Uniunea Sovietică, nemţii şi ungurii au semnat cu dinţii strînşi Pacea de la Versailles şi de la Trianon, Regatul şi celelalte ţinuturi româneşti au devenit România Mare, ţăranii români au fost împroprietăriţi, Palatul Culturii din Iaşi a fost construit, americanii au interzis alcoolul, apoi s-au răzgîndit, a venit marea criză financiară, ţărăniştii au ajuns şi ei la putere, Bucureştiul a fost însîngerat de grevele de la Griviţa Roşie, prilej cu care Vasile Roaită s-a căţărat discret în manualul de istorie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a început activitatea revoluţionară în gară la Titu şi a continuat-o la Doftana cu gratii de fier. Troţki a fost asasinat în Mexic, după ce Lenin a murit otrăvit din grija “tovarăşilor” pe care ajunsese să îi încurce, NEP este abandonat înainte chiar să înceapă cu adevărat. Un fost student de teologie gruzin, transformat în jefuitor de bănci, Iosif Djugaşvili, poreclit de prieteni Koba, ajunge la cîrma Uniunii Sovietice, sub un “nom de plume” ceva mai sonor: Stalin – Omul de Oţel.

Japonia s-a retras din Sahalin şi din Kurile, dar după ceva chibzuială a invadat Manciuria, în căutare de noi icre, unde a creat o nouă provincie – Manchuk. Liga Naţiunilor i-a dat României avioane de luptă şi de bombardament moca, fără să intuiască, vreodată, că o să le folosim în vreun război. URSS a lansat primul plan cincinal şi l-a încheiat cu succes. Un tînăr pictor mustăcios şi locvace din Viena, nefumător, ajunge secretar cu propaganda la NSDAP – Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German – un partid care nu promitea mare lucru, dar care ameninţa cu foarte multe. Acelaşi activist cu gură mare ajunge cancelarul Germaniei, prin vot democratic, Fuhrerul Adolf Hitler. Regele Ferdinand I a trecut în Marea Curte Regală din Cer, iar succesorul său, Carol al II-lea, a dat repede regatul nu pentru un cal, ci pentru o căţea în călduri, Zizi Lambrino, iar patria a rămas pe umerii Regelui Mihai I de România, la vremea respectivă încă intens preocupat de căluţi de jucărie şi de soldăţei de plumb.

Adolf Hitler prezidează Jocurile Olimpice din Berlin în 1936, anul în care delegaţiile aproape tuturor statelor participante au defilat prin faţa Fuhrerului cu salutul nazist. În acelaşi an, Uniunea Sovietică o rezolvă de o nouă constituţie. În România, Legiunea Arhanghelului Mihai capătă tot mai mulţi suporteri, emulînd discursul antisemit şi naţionalist al mentorului vegetarian Hitler. Chamberlain, premierul Marii Britanii, nu pare deloc alarmat de pregătirile Germaniei Naziste pentru un nou război.

Cine, deci, să bage de seamă faptul că, în 1937, poezia unui soldat din războiul petrecut cu două decenii deja în urmă a fost publicată într-o culegere de versuri soldăţeşti care nu îi interesa nici măcar pe veterani? Norbert Schultze, un tînăr compozitor născut în 1911, în Brunswick, ia versurile şi le pune pe o melodie. Lale Andersen nu are nici ea treabă şi înregistrează melodia îm 1939, cam pe cînd se usca cerneala de pe Tratatul de Neagresiune între Germania şi URSS, mai celebru în epocă sub numele de Pactul Ribbentropp-Molotov. Înregistrarea a fost o activitate perdantă, la prima vedere, deoarece nici un disc de platină nu i-a fost acordat autorului în primii doi ani de la lansare – cifra colosală de 700 de copii vîndute pînă în 1941 spune, poate, şi de ce. Lumea nu avea chef de şlagăre, Polonia tocmai fusese invadată, Franţa ocupată şi Marea Britanie începuse să fie bombardată de germani. Cine mai avea timp de muzică?

1941 avea să fie nu doar anul în care Germania şi România atacă vitejeşte Uniunea Sovietică, dar şi anul în care melodia Lili Marlene avea să iasă din anonimat. După ce nemţii ocupă capitala Yugoslaviei şi pun mîna pe Radio Belgrad, şvabii îl repoziţionează pe pe target şi îl trec printr-un rebranding abrupt: Radio Belgrad devine Soldatensender Belgrad, adică Radioul Soldaţilor Belgrad. Cum nemţilor nu prea le plăcea muzica sîrbească aflată din belşug prin fonoteca radioului yugoslav, un tînăr locotenent german primeşte misiunea să facă rost de nişte melodii mai teutone. În lipsă de ODC şi de Torrent, ofiţerul ia, exact ca Horea, calea Vienei, unde inspectează un magazin cu discuri second hand şi ia, la grămadă, înregistrarea lui Lale Andersen, printre alte zeci de discuri de-a valma. Melodia ajunge să apară în heavy rotation (nemţii i-ar fi spus oare “schwere Rotation”?) destul de frecvent, nu din cauză de DJ inspirat, ci pur şi simplu pentru că nu erau la dispoziţie foarte multe melodii.

În calea afirmării tinerei melodii relansate avea să se pună nimeni altul decît Joseph Goebbels, singurul om de pe planetă mai nazist decît însuşi Hitler, cel desemnat să fie succesorul Fuhrerului, ministru al propagandei, un dement care şi-a otrăvit propriii copii înainte de sfîrşitul războiului, pentru a nu fi capturaţi de aliaţi – dar un geniu al propagandei şi al dezinformării, ale cărui principii de minciună ştiinţifică în masă sînt aplicate cu succes şi azi. Goebbels a ordonat ca melodia să nu mai fie difuzată la radio, pentru că nu îi plăcea, şi doar insistenţele lui Hitler şi miile de scrisori de la soldaţi care cereau să audă melodia la radio l-au făcut pe Goebbels să se răzgîndească. Melodia era transmisă în fiecare seară, înainte de închiderea programului, la ora 9.55, fapt care le-a permis militarilor, aliaţi sau de partea Axei, să o poată asculta în loc de “Povestea de sară pentru micuţi cu Tanti Ludmila”. Popularitatea piesei a crescut, iar Erwin Rommel, comandantul Afrika Korps, a intervenit pentru ca piesa să facă parte şi din programul de peste zi.

Legenda spune că, într-o seară, un ofiţer din cadrul Armatei a 8-a Britanice a surprins un grup de soldaţi care cîntau Lili Marlene în germană. Aşa ar fi apărut prima traducere în limba engleză a melodiei, traducere făcută de ofiţerul respectiv. Alte zeci au urmat, nu doar în engleză, ci şi în rusă şi franceză. În scurt timp, melodia era ascultată de soldaţi de pe ambele părţi ale baricadei. Cea mai populară variantă în limba germană a melodiei a devenit, indiscutabil, cea interpretată romantic şi senzual încă de pe vremea cînd mitralierele răpăiau şi mortierele şuierau pe toate fronturile de inegalabila de Marlene Dietrich.

Melodia Lili Marlene este acum tradusă în cam toate limbile Pămîntului şi există în cel puţin 200 de versiuni înregistrate. În 1980, Rainer Werner Fassbinder a făcut un film despre Lale Anderson şi povestea acestui cîntec senzaţional. În rîndurile aliaţilor, the Special Air Service, Special Air Service Regiment şi Princess Patricia’s Canadian Light Infantry Service au adoptat piesa ca melodie oficială de marş a unităţii.

Pe Hans, soldatul de 22 de ani care a scris poezia originală în 1915 în tranşeele imperiale îl mai ţineţi minte? A scăpat cu viaţă din amîndouă războaiele mondiale şi a trăit pînă în 1983, adică pînă la virsta de 90 de ani. Norbert Schultze, compozitorul melodiei, a murit în 14 octombrie 2002, la virsta de 91 de ani. Lale Anderson a murit în 1972, la 67 de ani, iar Marlene Dietrich s-a stins la 6 mai 1992. După cum vă puteaţi aştepta, nu este o poveste cu happy end, pentru că toată lumea moare la final. Doar melodia Lili Marlene este eternă.

Ce-mi veni cu melodia asta? Azi, 11 noiembrie 2008, se împlinesc 90 de ani de cînd Germania a semnat Armistiţiul de la Compiegne, într-un vagon de cale ferată, la ora 11 AM. Era ultima forţă beligerantă care se opunea Antantei rămasă încă în luptă. Starea formală de război cu Germania a continuat vreme de încă 7 luni, pînă la semnarea acordului de pace de la Versailles, din 28 iunie 1919. Azi, cînd am văzut la televizor ultimii trei veterani ai armatei britanice rămaşi din Primul Mare Război, m-am gîndit că în zilele noastre e mai celebră melodia asta, născută din iadul tranşeelor, decît Gavrilo Prinzip, cel care a dat tonul armelor care au ucis 20 de milioane de oameni în 4 ani de coşmar. Şi asta îmi dă un pic mai multă încredere în specia umană.

Lili Marlen

Vor der Kaserne
Vor dem großen Tor
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor
So woll’n wir uns da wieder seh’n
Bei der Laterne wollen wir steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Unsere beide Schatten
Sah’n wie einer aus
Daß wir so lieb uns hatten
Das sah man gleich daraus
Und alle Leute soll’n es seh’n
Wenn wir bei der Laterne steh’n
|Wie einst Lili Marleen.

Schon rief der Posten,
Sie blasen Zapfenstreich
Das kann drei Tage kosten
Kam’rad, ich komm sogleich
Da sagten wir auf Wiedersehen
Wie gerne wollt ich mit dir geh’n
Mit dir Lili Marleen.

Deine Schritte kennt sie,
Deinen zieren Gang
Alle Abend brennt sie,
Doch mich vergaß sie lang
Und sollte mir ein Leids gescheh’n
Wer wird bei der Laterne stehen
|Mit dir Lili Marleen

Aus dem stillen Raume,
Aus der Erde Grund
Hebt mich wie im Traume
Dein verliebter Mund
Wenn sich die späten Nebel drehn
Werd’ ich bei der Laterne steh’n
Wie einst Lili Marleen.

Referinţe:
* Wilson, Patrick Maitland, Where the Nazis Came, ISBN 1-904244-23-8, (2002)
* Lili Marleen an allen Fronten (Lili Marleen on all fronts). Hambergen, Germany: Bear Family Records, 2006. 7 CDs with 180-page booklet, ISBN 3-89916-154-8 (Includes nearly 200 versions of Lili Marleen).

9 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack