Cîţi dintre noi vor să înjure Guvernul? Apropo, despre Poliţie aveţi toţi numai gînduri bune? Casa de Pensii este în regulă, da, nu aveţi nimic de reproşat? Romtelecom, RADET, firma de cablu şi providerul de net vă mulţumesc de fiecare dată? Aţi vrea să le spuneţi cîteva cuvinte din inimă? Spuneţi-mi şi mie unde aţi găsit pe paginile lor de web locul de scris înjurături. Da, l-am căutat şi eu şi nu prea e de găsit. Deşi guvernul e al nostru, armata e cu noi, poliţia e în jurul nostru, pensiile sînt departe de noi, chiar şi cînd ajungem pensionari… Am avea dreptul toţi la o vorbă, din cînd în cînd…
Spuneţi-mi şi mie pe paginile web ale cîtor dintre aceştia găsiţi înjurăturile şi invectivele pe care majoritatea ziarelor on-line româneşti le găzduiesc cu generozitate. Forumurile ediţiilor electronice colecţionează injurii şi invective de la curajoşi anonimi, de parcă insultele ar fi nişte medalii, trofee sau premii… Asta, culmea, deşi diatribele sînt la adresa propriilor jurnalişti şi a oamenilor care au curajul să iasă în public şi să vorbească despre probleme care ne privesc pe mulţi, dacă nu chiar pe toţi.
Deci cînd eram de 12 ani, ţara avea patru comentatori: Teoharie Coca-Cozma, Cornel Pumnea, Cristian Ţopescu şi Dumitru Graur. Şi atît. Ei stăteau frumos în tribune, ştiau cel mai bine cînd e momentul ca Balint să intre în joc şi să salveze meciul, la ce ore ale amiezii e Duckadam mai în formă, cum pasează lateral Belodedici în funcţie de viteza vîntului de Vest. În fine.
Au trecut anii şi acum ne-am pricopsit, prin graţia internetului, cu o grămadă de comentatori. Deloc nişte oameni cu talent şi charismă ca aceia de mai sus, chiar din contră. Un secol după ce Darwin a stabilit că speciile evoluează prin selecţie promovînd calităţile şi fondul genetic superior, specia umană s-a decis să îl contrazică vehement. Dragii mei, s-a dezvoltat în paralel cu noi o rasă mutantă, ochelarist-onanistă, rebut al evoluţiei omeneşti, care trăieşte la umbra jaluzelelor, hrănită cu junk food şi cu propriile dejecţii verbale lansate într-o limbă română aproximativă pe internet, în luptă de uzură cu gramatica şi cu punctuaţia, o rasă care nu are nevoie de locomoţie, pentru că nu iese din casă şi e, deocamdată, un mare mister cum de se reproduce specia regresivă de care vorbim, în condiţiile în care nimeni nu vrea să întreţină raporturi sexuale fizice cu aceste creaturi.
Cum viaţa sexuală a exemplarelor acestei specii se petrece exclusiv pe calculator, vietăţile în cauză stau lipite de ecran în permanenţă şi, deoarece suferă mult din pricina faptului că oamenii nu îi suportă şi nu le prea acordă atenţie, creaturile respective urmăresc locuri publice virtuale spre care se îndreaptă privirile cît mai multor oameni. Iar atunci cînd simt că e loc de băgat în seamă, lovesc cu curaj, ascunşi în spatele pseudonimelor, pe forumuri. Şi, pentru că nu ar fi oricum în stare să priceapă despre ce este vorba ca să poată lansa o conversaţie, bipedele respective încep să arunce cu înjurături în oricine, despre orice. Important este să provoace reacţii, să simtă feedback, deşi feedback-ul e de la sub-oameni de teapa lor, aceiaşi în permanenţă, care îşi servesc voios replici ca între necunoscuţi, deşi ştiu că discută într-un cerc de 3 oameni cu 45 de “nick-uri” diferite, 30 de ele de femeie, deşi toţi sînt masculi. Asta îi ajută să aibă, pentru scurt timp, inegalabila senzaţie de putere pe care o încearcă un asasin de ţînţari în serie cînd nimereşte din prima insecta cu manualul de la Dacie.
Puterea de clarviziune este principalul atu al lui “Homo masturbatorus comentatorus”. De la mii de kilometri distanţă, mamiferul în cauză ştie, cu puteri deasupra capacităţii noastre de înţelegere, poate şti cîtă şpagă şi-a luat pentru un articol nu ştiu care reporter, cît de curvă este o altă jurnalistă, cum e, de fapt, realitatea, că de fapt ziariştii scriu numai minciuni. A, da, să nu uităm şi că “o să le arate ei”. Cînd articolul e semnat de o femeie, e doar o chestiune de timp pînă cînd băieţii atotştiutori îi scot dosarul, în 15 minute de la apariţia materialului ei vă spun tuturor a cui paraşută este domnişoara, a cui paraşută a fost şi, în încheiere, cum i-au pus-o şi ei, şi nu o singură dată, ci împreună cu prietenii de la bloc, cu tovarăşii din regimentul unde au făcut armata şi cu echipa lor de hockey preferată, cu rezerve, antrenori şi maseuri cu tot.
Deşi nu stăpînesc nici măcar formele de conjugare a verbului “a scrie” în limba română, indivizii nu se dau înapoi să dea sfaturi de orientare profesională pentru jurnalişti de genul “dă-ţi demisia” (chiar şi unui freelancer), “mergi în Irak dacă eşti şmecher!” (unuia care a fost în Afghanistan de prin 2002) sau aprecieri de profesionalism din categoria “tu ai făcut facultatea de jurnalism?” (unuia care a terminat-o cu 10, adică mie, în toate cele trei cazuri). Să te ferească Dumnezeu să fii femeie şi să apari în spaţiul public, în calitate de autor sau de intervievat! Eşti halită, păpuşă, vei fi făcută poştă verbal de o gaşcă violatori în serie incapabili să dezbrace o femeie altfel decît la strip poker pe computer, aflaţi în paralel cu realitatea.
În fapt, m-a sunat azi aproape în lacrimi o domnişoară care a fost suficient de drăguţă să îmi dea interviu pe o temă destul de nasoală – despre cum studenţii români şi bulgari din primul an de la o universitate din Marea Britanie sînt batjocoriţi de autorităţile de aici. Tinerii nu cer de pomană – vor să muncească şi sînt gata să îşi caute de lucru ca să se poată întreţine, dar aşteaptă de trei luni permisele de muncă pe care ar fi trebuit să le primească din septembrie. Mai erau citaţi încă vreo patru oameni în articolul ăla, dar pe ea au început să o ia la miştouri ieftine, la aluzii sexuale de la bariera Popeşti-Leordeni cu Şoseaua de Centură, nişte băieţi foarte curajoşi, anonimi, pe pagina Libertăţii. Părinţii fetei au citit comentariile şi nu ştiau ce să mai creadă, fetei îi părea rău că a vrut să le facă un bine colegilor şi să ia atitudine în numele lor.
Aşadar, o fată de 18 ani care a avut curajul să apară cu poza şi cu numele în ziar să poată fi insultată de nişte nemernici care nu sînt nici măcar obligaţi să îşi dea numele mi s-a părut un pic nedrept. Prin urmare, le-am rugat frumos pe colegele din redacţie să modereze comentariile, iar ele le-au şters cu totul, pentru că li s-au părut jignitoare, calomnioase, revoltătoare. Asta ca să lămuresc misterul comentariilor dispărute de pe pagina Libertăţii. Întîmplător, majoritatea comentariilor acelora erau scrise de nişte feciori frustraţi, studenţi şi ei pe acolo, şucăriţi că nu le-am luat interviu şi lor, pentru că doar ei ştiu “cum stă treaba”. Deşi, cînd m-am dus cu camera pornită spre ei, au fugit de ea ca Hayssam de justiţie şi ca Băsescu de adevăr.
Iar acum, dragi colegi jurnalişti, vă rog să vă gîndiţi bine şi să îmi spuneţi şi mie cam de cîţi bani sînteţi dispuşi să mai staţi capră pentru toţi mocofanii cu acces la net, cu bani de la mama şi chef de înjurat ziarişti în scris şi sub anonimat. Serios. Am stat de vorbă cu cîteva colege din presă şi mi-au spus, dragele de ele, că nici nu mai deschid ediţiile on-line pe unde le apar articolele, pentru că s-au săturat să citească mizerii despre numele lor. Cînd eu m-am lăsat de scris la ziare, ediţii online nu existau, iar acum, cînd m-am reapucat, am constatat că neşte chestii nu prea se leagă.
Nu se leagă, întîi de toate, responsabilizarea paranoică a jurnalistului, dar de-responsabilizarea onanistului anonim. Eu îmi pun numele din buletin şi poza în ziar, îmi dau mutra de moldovean la televizor, pe Antena 1 şi pe Antena 3, deci îmi asum răspunderea pe ceea ce spun, şi nu o dată am stat să mă gîndesc dacă folosesc nuanţa potrivită a unui termen sau dacă i-am dat din intonaţie înţelesul care trebuie unei expresii. De partea cealaltă, oricine poate spune despre mine, pe forum, absolut tot ce vrea, fără să răspundă, fără să fie obligat să îşi dea numele. Cuvinte pe care eu, dacă le dau pe post, mă pot costa toţi banii din cont şi încă un pic, jigodiile de pe net le pot arunca fără nici o grijă.
Apoi nu se leagă faptul că ziarele şi televiziunile găzduiesc asemenea invective la adresa noastră şi a contributorilor la materialele noastre. De parcă ar fi de acord cu ele. De parcă şi ei ar vrea să ne spună că sîntem de căcat şi că nu ştim să facem o ştire, că orice prost cu acces la net ştie mai bine decît noi absolut orice. Doar că le e ruşine… Deci e ca şi cum ar putea intra orice beţiv de pe stradă în redacţie, să urineze pe birouri, să ne înjure pe noi, să ne ia la pipăit colegele, iar directorii de la birouri să îi lase, pentru că se exprimă liber şi ne fac trafic pe pagină.
Noi sîntem oameni cu şcoală şi cu experienţă, cunoaştem valoarea cuvîntului. De ce să poată apărea pe picior de egalitate cu noi un mitocan sub pseudonim care să ne înjure nestingherit? Nici măcar ziarele de scandal din UK nu le permit cititorilor să le insulte jurnaliştii – oricît de dubioasă ar fi calitatea lor de gazetari papparazzi vînători de silicoane celebre. De ce să le lase redacţiile din România impresia unor mitocani că e sezon deschis la “găozari”? De ce să permitem ca oamenii care ne dau interviuri şi pentru care, de multe ori, să accepte să apară în public e un act de curaj, să fie terfeliţi pe forum după ce ne-au ajutat în calitate de colaboratori? Cu ce obraz o să le mai cerem următorilor să fie personajele noastre?
Deci, dragii mei, dacă sînteţi de acord cu mine, transmiteţi-le şefilor voştri, dacă aveţi, ideea mea: eu propun ca ediţiile online să nu mai publice comentariile cu calomnii şi insulte, la adresa oricui ar fi ele. Şi vă propun să fiţi insistenţi, e datoria lor să îşi apere oamenii. Cine vrea să îşi exercite dreptul la liberă exprimare şi să ne înjure, e liber să îşi facă propria pagină. Pe paginile televiziunilor şi ziarelor noastre să nu mai aibă ce căuta. Să facem, cum ar zice englezii, un “profanity ban”. Că deja miroase mult prea urît dinspre cam toate ediţiile electronice, de oriunde ar fi ele…
Ne spunea Boieru în ultimul an de facultate despre schimbarea de paradigma în comunicarea de masă. Formula clasică era “de la “puţini – la mulţi”, iar acum, cu internetul care numai bucurii ne produce, a comunicarea a ajuns “de la mulţi – la mulţi”. Atîta doar că, pe măsură ce comunicatorii se înmulţesc, coeficientul lor de inteligenţă pare să rămînă constant…
