Aşadar, io îmi doream chitară ca aia de mai jos cînd aveam 12 ani, mă apucasem chiar şi de strîns bani pentru ea. Costa 8000 de lei, era o copie Fender Stratocaster făcută la Reghin, nou-nouţă, era în vitrină la magazinul Central, din Vaslui, ultimul etaj, imediat pe dreapta de la intrare, la raionul video-audio-foto, printre casete cu Angela Similea şi cu formaţia sovietică “Secret”, albumul “Leningradskoe Vremja”. Mă duceam în fiecare zi să o văd în raft, vreme de vreo doi ani, şi mă uitam în puşculiţă să văd cît am mai strîns.
Evident că leii mei se transformau într-o săptămînă în pisoi speriaţi de inflaţie, că tocmai trecuse revoluţia peste noi, era 1990 şi capitalismul făcea salariile românilor franjuri. Deci nu am strîns niciodată destui bani pentru un Fender Stratocaster, chiar şi copie, şi, într-o zi, Fenderul a dispărut din raft. Nu am rămas eu fără chitară, totuşi: am avut, graţie şi mamei, şi lui tata, Telecaster copie, Ibanez copie şi alte minunăţii copiate, dar niciodată Stratocaster, pînă la 30 de ani.
Booo… Să fim, dară, optimişti! Acum, că pe asta am rezolvat-o, să mă apuc să fac un plan temeinic de îndeplinire a dorinţelor restante…
Deci chitara de la 12 ani am luat-o la 30, acum să mă gîndesc cam pe cînd aş putea să îmi ia VolksWagen-ul Golf 3 tunat de îl visam prin anul II, atunci cînd gagicile alea de la piscină pe care le ocheam în calitate de tînăr de 20-21 de ani cu alură de fotomodel s-ar fi plimbat ele cu mine, dar nu pe jos… Cred că încă două decenii şi se rezolvă, maxim maximorum!…
Nu-i stress, la 50 de ani, eu cu aceleaşi fete, între timp mame de familie sau bunici chiar, o să mergem împreună la Govora, la tratamente de reumatism cu Golful rupător de inimi şi de asfalt. Ce-o să ne mai destrăbălăm! În loc de poker pe dezbrăcate, o să organizăm poker pe medicamente compensate şi o să jucăm “spin the bottle” ca să vedem cine duce gunoiul! Ce dezmăţ!!!
Poate că, totuşi, nu iau Golful înainte să îmi cumpăr motocicleta pe care am început să mi-o doresc ca moşii sclerozaţi de midlife crisis, pe la 29 de ani. Poate aşa o vrăjesc pe gagica aia beton din facultate, înnebunită după motoare, pe care mi-o doream la 22 de primăveri, între timp devenită o tînără pensionară, fostă profesoară de română, pînă la realizarea achiziţiei mele. O să îi recit poeziile ei dragi, de Nichita Stănescu, pînă la nemurire, dacă nu dau în Alzheimer…
No, Golf sau chopper, orice ar fi… După ce o rezolv pe una dintre astea, pot să mai rabd un an, maxim doi, pînă la 60 de ani, cînd o să strîng suficienţi bani pentru casa aia pe pămînt într-un oraş de provincie în România, casă pe care să o umplu cu pisici pînă la refuz. Aceeaşi casă care mi-ar fi prins tare bine la 27 de ani, cînd plănuiam să o umplu cu gagici dornice de distracţie neprincipială…
Ultima pe listă, totuşi, mai era bicicleta Pegas. Pe aia o voiam la 10 ani. Deci pentru ea, probabil că trebuie să aştept să dau din nou în mintea copiilor. Sau să sper că e adevărat bancul ăla, în care Dumnezeu le dădea muritorilor la admitere în lumea drepţilor diverse mijloace de locomoţie, mai bune sau mai rele, de la Ferrari la Dacie 1300, în funcţie de cît au fost muritorii de fideli în căsătorie pe timpul vieţii. Dacă povestea e pe bune, înseamnă că eu sigur primesc o bicicletă! Doar să nu fie role, că din alea chiar nu am vrut niciodată…
5 Comentarii
Intr-adevar, totul la romani sta sub semnul lui “prea tarziu”…poate Anglia va schimba romanul din tine, draga Misule…
Ai cumva o reteta generala de anihilat romanul din noi? Marturisesc ca in afara de emigrare nu stiu la care sa ma mai gandesc…
Nu-i aşa că, dacă s-ar petrece toate la timpul lor, am scăpa de foarte multe neîmpliniri? Şi poate că aşa am trăi mai senini, mai împăcaţi şi am fi mai buni unii cu alţii. În felul ăsta, nu o să ne mai urîm atît de mult neamul şi ţara încît să fie nevoie să emigrăm ca să ne dăm seama, de fapt, cît de mult sîntem legaţi şi de neam, şi de ţară…
Bravo pentur coarde, cata dreptate ai! Imi amintesc cum beam cafea 2.0 la tine in bucatarie asteptand in zadar sa vanda taica-tu fiatul ala de marfa si sa-ti ia o scula ca lumea sau macar o scula. Sau cum ne-am imbatat cand ne-am calificat la Top T si ce tzeapa a fost festivalul in sine. Salutari lu’ Gabi.
Claude, bass. Fuck it:)
De la Top T nu pot să uit următoarele două aspecte esenţiale: poşta făcută cu Uţă în cimitir, cînd am aflat că ne-am calificat în finală, drumul infect cu trenul, hotelul cu cinci etaje dintre care noi l-am prins pe ultimul, unde nu era nici lift, nici apă, în miezul lui iulie, la 50 de grade. Mi-au murit nişte milioane de neuroni cînd Moroi, în loc să sfinţească buda trenului, s-a ţinut pînă la hotel, unde apa nu curgea nici la chiuvetă, nici în toaletă, deci ne-a umplut de respect. Berea relativ ieftină era singurul lucru potabil din zonă, dar cea mai tare a fost Adriana, reporter la Salut (ce sculă de revistă mi se părea!), cu care am plecat la mare după. Senzaţional… Adriana, dacă mai trăieşti, ştiu că locuiai pe bulevardul Păcii, actualmente Iuliu Maniu. Sora mea, am pierdut pozele alea făcute împreună! Mi-e jale pe tema asta! Dă-mi un mail şi spune-mi că măcar tu nu le-ai pierdut!
PRECIZARE: poşta făcută cu Uţă în cimitir a implicat şi o femeie, mă înţelegeţi, da?