Coană Europo, îţi plac limbile?

Faceţi cîtă caterincă vreţi, dar pe 26 septembrie, coana Europă a decretat în toate ţările vecine şi prietene din UE că e Ziua Internaţională a Limbilor. Ce vi se pare atît de amuzant? În fond, bătrîna Europă are hachiţele ei, de pensionară crescătoare de guguştiuci şi trebuie să îi facem pe plac, că are pensia mare şi ne mai dă şi nouă mărunţiş de o pungă de seminţe să-i aducem poşta…

În Europa contemporană, care nu mai e a untului, ci a limbilor, toată lumea se repede să arunce limbi necondiţionate: ba către Bruxelles, ba către Washington. “Interzicem fumatul? Da, să trăiţi! Consiliem psihologic porcul înainte să-l tăiem? Cu plăcere… Vreţi să aduceţi soldaţi americani să se bată nu cu teroriştii cît cu badigarzii din cluburi? Dar poftiţi, de cînd vă aşteptam…” Nu e nimic nou în asta, Fanarul cel cu limbă ascuţită aşa ne-a învăţat. S-a schimbat doar Stambulul, aferim…

Europa asta e generoasă şi ea cu limbile, în schimb: fără să iau măcar o lecţie, acum m-a făcut vorbitor de nu mai ştiu nici eu cîte idiomuri. Ştiam româneşte, acum a rezultat că ştiu şi moldoveneşte. Nici nu m-am apucat bine să învăţ sîrbă, că aflu că ştiu şi croată. Mişto.

Mai mişto e că tanti Europa chiar angajează translatori din română în moldoveneşte şi din croată în sîrbă. Vă imaginaţi o şedinţă de traducere simultană la o discuţie între Băsescu şi Voronin? “Domnule preşedinte, vă rog să primiţi expresia întregii mele consideraţiuni” – “Tăvarişi prezident, de-amu sî fiţi drăguţ sî ştiţ cî noi vă iubim”…

Corolarul e că, dacă tot ştiu engleză, peste puţin timp o să mă laud că ştiu şi americană, şi canadiană, şi australiană, şi neozeelandeză. Mersi, mamaie Europo, m-ai făcut şi mai poliglot decît eram…

Mă bate însă pe mine un gînd deloc parşiv, ci chiar realist. Şi anume cum că, în Românica noastră, Ziua Limbilor e, de fapt, în fiecare zi. V-aţi uitat în jur recent? Sau, mai bine-zis, aţi deschis urechea?

În Scriptură povestea apostolul că, atunci cînd Duhul Sfînt se pogora cu dezlegare de la Milostivul pe neve peste vreun amărăştean ales de Ăl Mare să îi fie reprezentant legal în faţa muritorilor, ca din senin, nea Pandele Prealuminatul începea “să vorbească în limbi”, încheiat citatul.

În ţara noastră dragă, ai zice că s-au adunat toţi sfinţii şi serafimii, aşa de multe limbi zboară voioase către locuri unde nici lumina Sfîntului Soare nu pătrunde. Îmi amintesc, să vă zic drept, că în România am cunoscut destui colegi care erau atît de experţi în nişte limbi, de parcă oştirile cele îngereşti le dictau la ureche.

Şi nu orice limbi, frate, limbi adînci… Era competiţie nemiloasă de limbi la unul dintre locurile mele de muncă recente: limbi mai aspre, mai umede, mai zvăpăiate, mai pasionale, în luptă de clasă tot mai ascuţită, căci ţinta lor era una singură, gata mereu de experienţe noi cu musculaturi striate şi umede.

În capitalism, numai limbile de calitate, exersate să mulţumească clientul, ajung la destinaţie. Cohorte de pasionaţi limbişti se aliniază ca la Racla Cuvioasei Parascheva, cu limbile la vedere, în genunchi, ca să fie la înălţimea corespunzătoare prestaţiei. Atîta evlavie ar putea, într-o zi, să ne mai pricopsească, ferească Domnul, cu o canonizare şi să ne pună în calendarul cu cruci Sărbătoarea Sfintei Limbi, cea izvorîtoare de milostenie managerială şi degrabă pogorîtoare de promovări…

Cum ar putea românii sărbători această zi? Bolnav de scenarită cum sînt, m-am gîndit, evident, şi la un scenariu. Să luăm, la întîmplare, o companie oarecare, prima care ne vine la îndemînă.

E dimineaţa de 26 septembrie. La etajul 7 – zic şi eu la nimereală – managementul vine pregătit, spălat şi parfumat, gata să puncteze o nouă zi plină cu realizări. Îmbrăcaţi cu cămăşi albe, îmbujoraţi de emoţia momentului, colegii aliniaţi aşteaptă semnul să se apropie cu buze tremurînde, cu limbile puse prinos pe pernă de mătase, cum era, pe vremuri, pusă pînea cu sare, cînd venea Tovarăşul în vizită de lucru. Cine va deschide sesiunea de limbi festive?

Se încumetă primul îndrăzneţ, iar managementul, de limbă străină, nu îşi poate reţine exclamaţiile de bucurie şi desfătare: “Oooo… Great… Geeez… You did’t have to…” Dar ştiţi cum e la limbile astea, “nu” înseamnă “o, da, bagă, frate, că ţin!” Un pionier îndrăzneşte să ridice privirea şi să recite cu sfială un imn:

“Bine-ai venit, tovarăşe pribeag,
Apleacă-te, ca cerbul la izvor
E limba nostră cel mai scump odor,
E limba noastră darul cel mai drag
…
Spre soarele ce arde-n curcubeu
Mănoase lanuri auru-şi îmbie
Dar vîntul aspru limba ne-o adie
Spre umbra care-ngînă trupul tău.
…
Pierduţi adînc în patosul gregar
Zvîntaţi de ochiul tău imperativ
Vom zămisli un crez definitiv
Vom invoca un strigăt milenar:
Un şef – un ţel – o limbă doar…”

După care toată lumea petrece regulamentar, cu limba scoasă. Ăia care refuză, sînt exmatriculaţi. Toată lumea se aliniază pentru un concurs tematic de “limbo dance”, pentru un premiu simbolic constînd într-un mîngîiat pe cap. O singură dată.

La final, fetele şi băieţii, în cor, susţin un recital de cîntece sub tematica “Limba noastră-i o comoară”. Şi să mă iertaţi, deci, domnul Voronin, că vă dau veşti proaste, dar degeaba aţi pus melodia asta Imnul de Stat al Republicii Moldova. La noi era de cînd lumea… Să vă căutaţi altul!

4 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack