Azi e o zi importantă, 23 August, o zi pe care eu o scriu cu literă mare în calendar. O zi de referinţă pentru istoria României şi a Balcanilor. În urmă cu nişte ani – mulţi pentru un adolescent, fireşti pentru o viaţă de om, puţini pentru istorie – pe 23 August se petrecea un eveniment care avea să determine o bună parte a istoriei recente.
Nu este vorba nici de semnarea Tratatului de Neagresiune dintre Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, de la 23 august 1939, nici despre “întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor” de pe 23 august 1944. Astea sînt scrise cu literă mică, după cum observaţi.
Pe 23 August 1975, cu trei ani înainte de revoluţia islamică din Iran, de vizita de stat a lui Ceauşescu la Buckingham Palace sau de prima zi din existenţa subsemnatului, lumea se îmbogăţea cu un vlăstar al neamului Cărpenişan, pe numele său Mile.
Din păcate, nu pot fi alături fizic de Mile şi de gaşcă acolo unde ei azi sărbătoresc cu elan pionieresc suma simetrică de ani împliniţi, dar pot să îi dau în scris ceea ce nu i-am spus niciodată personal. Mile, o să fac ce nu am făcut încă, o să vorbesc despre tine fără să fii prezent. Să nu te superi pe mine…
Dragă Mile,
Întîi de toate, chiar şi formula asta este redundantă, pentru că numele tău înseamnă “cel îndrăgit” în sîrbeşte. Nici nu mai ştiu cînd ne-am văzut ochi în ochi prima oară, dar ţin minte că, pe vremea cînd mă pregăteam sufleteşte pentru examenul de Bacalaureat, te vedeam la televizor cum transmiteai din Yugoslavia, şi mă gîndeam cu groază: “Cît o fi de nesănătos băiatul ăsta încît să meargă în calea bombelor? Nu are instinct de conservare? O avea piele antiglonţ? O avea o relaţie deosebită cu Dumnezeu? Nici pentru toţi banii din lume nu m-aş băga să fac ce face el…” M-am şi certat cu o gagică, pentru că ea voia să se uite la nu ştiu ce telenovelă pe Acasă TV la ora la care eu mă aşteptam să te văd în direct.
Prin anul de graţie 2001, soarta a făcut să împărţim acelaşi ecran, într-un direct cu tur de locaţii. Eu la Iaşi, tu la Timişoara. Era o ştire despre cozi la paşapoarte, nu tocmai un material care să te reprezinte, dar eu m-am dat rotund juma de an pe la prieteni şi pe la colegi că am fost în ferestre cu Mile.
Prin 2003, încă nu scuturasei bine praful deşertului din Irak de pe tine cînd ne-am văzut la lecţia de dicţie şi, să zic drept, încă nu îmi reveneam şi îmi trăgeam palme: io, moldovanul, stăteam în jurul aceleiaşi mese şi învăţam de la aceeaşi profesoară cu Mile Cărpenişan şi cu încă nişte nume tare grele de prin Antenă.
După care, in primele zile ale lui ianuarie 2005, s-a produs minunăţia: am zburat vreo 60 de ore împreună în acelaşi avion, la tsunami, în Sri Lanka şi în Indonezia – e drept că tu erai deja veteran, la a doua cursă acolo. Şi am demonstrat că putem încăpea în acelaşi aparat şi eu, şi tu, şi colegul Zărescu de la Realitatea, şi Cosmin Stan de la Pro TV, alături de cameramanii Cosmin Herea, Florin Dobre, Tony Şerban şi… să mă ierte Zărescu, nu mai ştiu el cu cine era. E drept că ratingul meu nu trăgea tare la cîntar atunci, poate de asta a şi putut decola avionul. Aia a fost prima oară cînd ne-am nimerit în acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, şi mă gîndeam iar, cu groază: “ŞIT! Ăsta mă mănîncă de viu, că eu sînt doar un mic începător, cît oi fi io de mare sculă de senior correspondent la o minor network (al cărei nume nici nu îl mai pomenesc)!” Din contră, dacă nu mă sfătuiai de bine, acolo m-ar fi mîncat alţii de viu… În schimb, le-am lăsat noi băştinaşilor insula fără nuci de cocos şi fără lampadare de paie, că se şi mirau aborigenii ăia ce mai putem cumpăra de 10 dolari.
Apoi, într-o seară de februarie din 2005, ţin minte că mă trezeam într-un peisaj suprarealist: eram mai mult dezbrăcat, întins pe orizontală, cu nişte lumini de Gestapo înfipte în ochi, cu diverse ace, perfuzii şi sonde înfipte în orificii făcute de medici sau de maica natură, cu monitoare cardiace care bipăiau, cu redacţia de ştiri în jurul meu, cu o durere groaznică în şoldul stîng, în piciorul stîng, în coaste, în cap, cu creierul golit de orice amintiri, fără să îmi dau seama ce caut acolo, incapabil să vorbesc normal, de la anestezice. Colac peste pupăză, ca să fiu sigur că toate sînt ingredientele unui vis haotic, lîngă mine erau mama, tata şi Mile Cărpenişan, pe care îi ştiam la Vaslui, respectiv la Timişoara.
Ceea ce ei ştiau şi eu încă nu ştiam era că avusesem un accident de maşină, cu trei zile înainte, şi tocmai îmi reveneam dintr-o comă lejeră. În vreme ce contabilele de la prăvălia unde lucram erau în dubii dacă să îmi calculeze sau nu penalizări că, din cauza accidentului şi a comei aferente, a fracturii de bazin şi de femur, urma să întîrzii cu încheiatul decontului de la tsunami, domnul Mile Cărpenişan, am aflat ulterior, l-a trezit la două noaptea pe un director de companie aviatică să-i rezerve un loc în avionul de la Timişoara la Bucureşti, să poată veni personal se asigure că nemernicul de moldovean umflat nu dă colţul. Şi a făcut mult mai multe, nu doar atît…
Poveşti, după episodul ăsta, ar fi multe de zis. Cum am rezistat bărbăteşte, împreună, la gerul siberian de la Revelion sau cum ne feream de albanezi prin Kosovo, în 2007, cînd se deschisese sezonul şi la români (cel la sîrbi e deschis permanent) sau cum am degerat cu stoicism în Priştina, la Grand Hotel, în 2008, aşteptîndu-l pe Hashim Thaci să spună lumii cum e. Cum le luam eu sîrbilor interviuri în ruseşte, înţelegînd cam o treime din ce spuneau şi apoi cum, la două noaptea, Mile stătea cu mine, concurentul, pe telefon ca să mi le traducă exact. Cum am luat primele lecţii de la singurul meu profesor de limba sîrbă, nimeni altul decît Mile, un domn mult prea generos cu tot ce are şi cu tot ce ştie. Şi, chiar dacă mă lovesc din nou la cap şi fac amnezie, sînt convins că prima lecţie de la tine nu am să o uit niciodată: “Sloboda Ili Smrt!”, motto-ul meu pentru tot restul vieţii.
Chiar dacă sînt departe de Balcani, de cîte ori mă gîndesc la România sau le Serbia, inevitabil mă gîndesc şi la Mile. Antena nu mai e la fel fără el, iar războiul din Georgia l-am văzut la televizor cu un singur gînd: “Cum ar fi făcut Mile treaba asta?”
Mai sînt multe pe care o să le las nespuse aici, ca să i le zic personal. Aici, închei cu trei propoziţii:
Cînd o să fiu mare, vreau să fiu Mile!
Srecan Rodendan!
Boze, brani mojeg brata Mile!
Şi sper să te înveselească melodia asta…
Dar sînt convins că asta o să îţi fie mai dragă…
