În care armată să mă înrolez?

Să zicem că am 18 ani, nu am nici o cetăţenie – aşa e în mileniul al III-lea globalizat – şi, în loc să mă duc la expoziţia de oferte universitare, eu aleg să mă duc la tîrgul de cariere de soldat. Şi încep să mă uit… Să văd şi eu cum mai recrutează lumea în secolul ăsta, după ce pe mine m-a terorizat ordinul de încorporare vreme de 10 ani…

Supriza cea mare este că arcanul sau discursurile patriotice de altădată sînt abandonate. Acum, în capitalism, tinerii aleg să se jertfească pentru patrie în baza unui pachet salarial atractiv, cu asigurare medicală şi program post-carieră. Iar greul recrutării îl poartă, ca de un secol încoace, televiziunea şi cinematograful…

Şi încep cu noii noştri aliaţi, the mighty USA. Din clipul lor, considerat cel mai bun pe anul 2007, constat că realitatea îi plictiseşte enorm pe americani. Yankeii, după Coreea, Vietnam, Afghanistan şi Irak, găsesc anost să te mai lupţi cu pămînteni şi, ca să lovească în targetul de gameri încă indecişi dacă să servească sau nu patria, fac marketing pentru conflictele cu extratereştri şi cu lighioane demonice subpămîntene.

O porcărie sinistră, domnu Bush… Mai aici, spre bătrînul continent, britanicii le dau clasă aliaţilor din patria lui McDonalds Împărat, cu un clip de o fineţe surprinzătoare. Jos pălăria, majestatea voastră!…

După care arunc un ochi în ogradă la Maica Rusie… Nu e tocmai rău, dar, de la patria lui Tarkovski, Mihalkov şi Lyube m-aş fi aşteptat la mai mult…

Legiunea Străină Franceză, una dintre cele mai redutabile unităţi de elită din lume, are un videoclip de promovare mai degrabă utilitar. Din el, aflăm că legionarii învaţă cum să facă sudură subacvatică, cum să coasă cămăşi, să îmblînzească feline sălbatice sau chiar şerpi veninoşi. Onoarea Legiunii ar merita mai mult efort creativ…

Pe la Ministerul Apărării din România constat că nu mai e de găsit pe nicăieri videoclipul ăla celebru cu “Ştiu că poţi! Fă flotări! Urmează-ţi visul! Alege cariera militară!”. Lucru pe care nu pot decît să îl salut în poziţie de drepţi. Ceea ce armata română promovează acum e chiar un spot aproape bun, care, însă, îmi aminteşte de ceva cunoscut…

Ce îmi era cunoscut? Păi, de exemplu, spotul armatei libaneze, o demonstraţie de “grace under fire”, de talent aplicat cu resurse puţine şi cu efecte maxime. Pentru videoclipul libanez, jos pălăria, turbanul, kuefia, casca de kevlar şi jobenul!

Vedeţi, deci, că arta cinematografică e cea mai importantă dintre toate, aşa cum spunea şi tovarăşul Lenin? Armată uşoară!…

PS: Dacă nu se ducea în Liban colega Ana Maria Luca, nici nu aflam de clipul armatei libaneze vreodată. Mersi de pont, colega!

Cu ocazia declaraţiei făcute de Moscova, de recunoaştere a Osetiei de Sud şi a Abhaziei, să vă zic un banc!…

Cică era o zi friguroasă la Medvedev în birou, la Kremlin. Tocmai ce declarase că recunoaşte independenţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud şi sărbătorea cu niscai caviar, votcă, siletka, împreună cu Vladimir Putin şi cu băieţii de la Lyube (îi place şi Oanei Dobre, şi lui Mile formaţia asta, înainte să vă apucaţi de înjurat muzica rusească). Şi, în mijlocul parangheliei, sună telefonul roşu, linia strategică deschisă cu Casa Albă, încă din 1962, de cînd cu criza rachetelor din Cuba. Ţrrrrrr!

“Alo, da”, zice Medvedev. “Helău, ai em prezident Buş ov zi Iunaited Steits of glorious America”, se aude în receptor. Medvedev face semn să se oprească muzica. “Da, mistăr prezident, cu ce vă ajutăm?”, întreabă Medvedev. “Uel, mistăr prezident, avem o big problem. Ocupaţi cu lupta împotriva terorismului, am neglijat producţia civilă şi ne-am trezit că avem o criză gravă de prezervative. Ne puteţi ajuta cu vreo 20 de milioane de bucăţi într-o săptămînă?”, zice Bush. “Da, clar, sîntem parteneri strategici. Spuneţi, aveţi cumva şi nişte specificaţii tehnice?”, se arată Medvedev săritor. “Ăv cors, chiar voiam să vă zic. Deci trebuie să fie de 30 de centimetri lungime, 7 centimetri grosime şi să fie, dacă e possible, în culorile drapelului IUESEI”, punctează Bush. “Nici o problemă, le aveţi într-o săptămînă”, zice Medvedev şi închide. Apoi ia celălalt telefon şi sună la fabrica de prezervative din Celiabinsk. “Alio, prezervativ zavod? Tovariş director? Sînt Medvedev, avem o comandă specială strategică pentru export în Statele Unite, 20 de milioane de bucăţi, pînă săptămîna viitoare. Notaţi specificaţiile tehnice: lungime 30 de centimetri, grosime 7 centimetri, culorile să fie ale drapelului Statelor Unite, iar pe cutie să scrieţi “Made in Russia. Size: small”.

Altfel spus, ce gust are doctoria, mistăr prezident Bush? V-am zis de acum trei săptămîni că o să vă trateze ruşii cu medicamentul vostru…

English speakers only!

Fetelor, să închideţi ochii în timp ce citiţi asta, că o să vi se pară misogin.

Este, totuşi, cel mai bun banc pe care l-am auzit aici, la Londra, de cînd am venit, cu excepţia unor discuţii cu contabilitatea, evident, care m-au făcut doar să rîd spasmodic şi lugubru, sub influenţa calmantelor, ca vestitul “Med Zaiăntist viz ze formiula zat şal meik mi ze ruler ov ze vărld” din desenele animate cu Bird Man şi Scooby Doo. E aşa de tare bancul ăsta, că trebuie să vi-l mărturisesc şi vouă, ca pe lepădarea de Satana.

ATENŢIE, BANC!

Deci: care este diferenţa dintre un cocoş englezesc (rooster) şi o blondă (englezoaică)?

Vă spun tot eu, că ştiu bancul pînă la sfîrşit. Aşadar, în  timp ce cocoşul englezesc se caţără pe gard şi cîntă “Cucurigu”, adică, în limba lui Shakespeare, “Cock-a-doodle-doo!”, o blondă se urcă pe capota primului bemveu de manelist şi strigă: “Any-cock-ll-do!”, ceea ce vă traduceţi şi singuri, că sînteţi majori şi aţi făcut engleză în liceu.

La semnul meu, rîdeţi cu toţii: HAHAHAHAHA!

Druze Mile, mi ti se kunemo!

Azi e o zi importantă, 23 August, o zi pe care eu o scriu cu literă mare în calendar. O zi de referinţă pentru istoria României şi a Balcanilor. În urmă cu nişte ani – mulţi pentru un adolescent, fireşti pentru o viaţă de om, puţini pentru istorie – pe 23 August se petrecea un eveniment care avea să determine o bună parte a istoriei recente.

Nu este vorba nici de semnarea Tratatului de Neagresiune dintre Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, de la 23 august 1939, nici despre “întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor” de pe 23 august 1944. Astea sînt scrise cu literă mică, după cum observaţi.

Pe 23 August 1975, cu trei ani înainte de revoluţia islamică din Iran, de vizita de stat a lui Ceauşescu la Buckingham Palace sau de prima zi din existenţa subsemnatului, lumea se îmbogăţea cu un vlăstar al neamului Cărpenişan, pe numele său Mile.

Din păcate, nu pot fi alături fizic de Mile şi de gaşcă acolo unde ei azi sărbătoresc cu elan pionieresc suma simetrică de ani împliniţi, dar pot să îi dau în scris ceea ce nu i-am spus niciodată personal. Mile, o să fac ce nu am făcut încă, o să vorbesc despre tine fără să fii prezent. Să nu te superi pe mine…

Dragă Mile,

Întîi de toate, chiar şi formula asta este redundantă, pentru că numele tău înseamnă “cel îndrăgit” în sîrbeşte. Nici nu mai ştiu cînd  ne-am văzut ochi în ochi prima oară, dar ţin minte că, pe vremea cînd mă pregăteam sufleteşte pentru examenul de Bacalaureat, te vedeam la televizor cum transmiteai din  Yugoslavia, şi mă gîndeam cu groază: “Cît o fi de nesănătos băiatul ăsta încît să meargă în calea bombelor? Nu are instinct de conservare? O avea piele antiglonţ? O avea o relaţie deosebită cu Dumnezeu? Nici pentru toţi banii din lume nu m-aş băga să fac ce face el…” M-am şi certat cu o gagică, pentru că ea voia să se uite la nu ştiu ce telenovelă pe Acasă TV la ora la care eu mă aşteptam să te văd în direct.

Prin anul de graţie 2001, soarta a făcut să împărţim acelaşi ecran, într-un direct cu tur de locaţii. Eu la Iaşi, tu la Timişoara. Era o ştire despre cozi la paşapoarte, nu tocmai un material care să te reprezinte, dar eu m-am dat rotund juma de an pe la prieteni şi pe la colegi că am fost în ferestre cu Mile.

Prin 2003, încă nu scuturasei bine praful deşertului din Irak de pe tine cînd ne-am văzut la lecţia de dicţie şi, să zic drept, încă nu îmi reveneam şi îmi trăgeam palme: io, moldovanul, stăteam în jurul aceleiaşi mese şi învăţam de la aceeaşi profesoară cu Mile Cărpenişan şi cu încă nişte nume tare grele de prin Antenă.

După care, in primele zile ale lui ianuarie 2005, s-a produs minunăţia: am zburat vreo 60 de ore împreună în acelaşi avion, la tsunami, în Sri Lanka şi în Indonezia – e drept că tu erai deja veteran, la a doua cursă acolo. Şi am demonstrat că putem încăpea în acelaşi aparat şi eu, şi tu, şi colegul Zărescu de la Realitatea, şi Cosmin Stan de la Pro TV, alături de cameramanii Cosmin Herea, Florin Dobre, Tony Şerban şi… să mă ierte Zărescu, nu mai ştiu el cu cine era. E drept că ratingul meu nu trăgea tare la cîntar atunci, poate de asta a şi putut decola avionul.  Aia a fost prima oară cînd ne-am nimerit în acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, şi mă gîndeam iar, cu groază: “ŞIT! Ăsta mă mănîncă de viu, că eu sînt doar un mic începător, cît oi fi io de mare sculă de senior correspondent la o minor network (al cărei nume nici nu îl mai pomenesc)!” Din contră, dacă nu mă sfătuiai de bine, acolo m-ar fi mîncat alţii de viu… În schimb, le-am lăsat noi băştinaşilor insula fără nuci de cocos şi fără lampadare de paie, că se şi mirau aborigenii ăia ce mai putem cumpăra de 10 dolari.

Apoi, într-o seară de februarie din 2005, ţin minte că mă trezeam într-un peisaj suprarealist: eram mai mult dezbrăcat, întins pe orizontală, cu nişte lumini de Gestapo înfipte în ochi, cu diverse ace, perfuzii şi sonde înfipte în orificii făcute de medici sau de maica natură, cu monitoare cardiace care bipăiau, cu redacţia de ştiri în jurul meu, cu o durere groaznică în şoldul stîng, în piciorul stîng, în coaste, în cap, cu creierul golit de orice amintiri, fără să îmi dau seama ce caut acolo, incapabil să vorbesc normal, de la anestezice. Colac peste pupăză, ca să fiu sigur că toate sînt ingredientele unui vis haotic, lîngă mine erau mama, tata şi Mile Cărpenişan, pe care îi ştiam la Vaslui, respectiv la Timişoara.

Ceea ce ei ştiau şi eu încă nu ştiam era că avusesem un accident de maşină, cu trei zile înainte, şi tocmai îmi reveneam dintr-o comă lejeră. În vreme ce contabilele de la prăvălia unde lucram erau în dubii dacă să îmi calculeze sau nu penalizări că, din cauza accidentului şi a comei aferente, a fracturii de bazin şi de femur, urma să întîrzii cu încheiatul decontului de la tsunami, domnul Mile Cărpenişan, am aflat ulterior, l-a trezit la două noaptea pe un director de companie aviatică să-i rezerve un loc în avionul de la Timişoara la Bucureşti, să poată veni personal se asigure că nemernicul de moldovean umflat nu dă colţul. Şi a făcut mult mai multe, nu doar atît…

Poveşti, după episodul ăsta, ar fi multe de zis. Cum am rezistat bărbăteşte, împreună, la gerul siberian de la Revelion sau cum ne feream de albanezi prin Kosovo, în 2007, cînd se deschisese sezonul şi la români (cel la sîrbi e deschis permanent) sau cum am degerat cu stoicism în Priştina, la Grand Hotel, în 2008, aşteptîndu-l pe Hashim Thaci să spună lumii cum e.  Cum le luam eu sîrbilor interviuri în ruseşte, înţelegînd cam o treime din ce spuneau şi apoi cum, la două noaptea, Mile stătea cu mine, concurentul, pe telefon ca să mi le traducă exact. Cum am luat primele lecţii de la singurul meu profesor de limba sîrbă, nimeni altul decît Mile, un domn mult prea generos cu tot ce are şi cu tot ce ştie. Şi, chiar dacă mă lovesc din nou la cap şi fac amnezie, sînt convins că prima lecţie de la tine nu am să o uit niciodată: “Sloboda Ili Smrt!”, motto-ul meu pentru tot restul vieţii.

Chiar dacă sînt departe de Balcani, de cîte ori mă gîndesc la România sau le Serbia, inevitabil mă gîndesc şi la Mile. Antena nu mai e la fel fără el, iar războiul din Georgia l-am văzut la televizor cu un singur gînd: “Cum ar fi făcut Mile treaba asta?”

Mai sînt multe pe care o să le las nespuse aici, ca să i le zic personal. Aici, închei cu trei propoziţii:

Cînd o să fiu mare, vreau să fiu Mile!

Srecan Rodendan!

Boze, brani mojeg brata Mile!

Şi sper să te înveselească melodia asta…

Dar sînt convins că asta o să îţi fie mai dragă…

Replică Roxanei Iordache

Am citit mai devreme articolul următor, semnat de Roxana Iordache, un personaj pentru care am tot respectul. Tocmai de aceea vreau să îi răspund în cel mai civilizat mod cu putinţă.

http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/08/22/back-to-ussr-basescu-presteaza-la-vechiul-licurici/

Dragă Roxana,

Îţi respect opinia la care ai dreptul, dar îmi rezerv privilegiul de a nu fi de acord cu ea. Oricît l-am spurcat pe Băsescu, în scris şi prin viu grai – pentru că nu cobor, deocamdată, la nivelul insultei de mahala – pot doar să îi recunosc un singur merit: acela că, în politica externă, nu s-a dat după trupa de bătători de mătănii necondiţionate către Washington.

Atunci cînd a fost vorba de Kosovo, poziţia pe care România a adoptat-o imediat a fost în totală contradicţie cu aliaţii noştri cei viteji, care, la rîndul lor, au invadat şi au ocupat o provincie dintr-un stat suveran, Serbia. Aceiaşi campioni ai democraţiei care au mai început un război în numele democraţiei în Irak, sub pretextul confiscării unor “arme de distrugere în masă” care nici azi nu au fost descoperite.

Tot ei au invadat Afghanistanul, o ţară condusă, atunci, de fundamentalişti islamici – ghinion curat, atunci cînd America porneşte o campanie împotriva lumii musulmane. Au pornit acum aproape 8 ani să îl prindă pe Ossama bin Laden, mii de oameni au murit, două ţări sînt acum în haos şi în război civil, sute de indivizi au fost luaţi pe sus la Guantanamo, telefoanele şi emailurile sînt acum  interceptate legal în patria democraţiei, acum poţi fi oprit pur şi simplu pe stradă de poliţie, legitimat, percheziţionat, fără să fi făcut nimic, doar pentru că te încadrezi într-un profil – bărbat de 20-30 de ani, alb, cu rucsac în spate.

Rezultatul după opt ani de “luptă împotriva terorismului” a fost senzaţional: luna trecută, şoferul lui bin Laden a fost condamnat în Statele Unite, singurul deţinut de la Guantanamo care a fost trimis în judecată.

De ce să le spunem necondiţionat “Să trăiţi, executăm!” americanilor? Cu ce ar fi ei mai buni decît ruşii? Bombele americane nu ucid civili? Ieri, de exemplu, 76 de femei şi copii din Afghanistan, din provincia Herat, au fost ucişi de un raid al coaliţiei. Doar că, în clasificarea NATO, sărmanii ăştia se numesc “collateral damage”, un eufemism care te duce cu gîndul, mai degrabă, la niscai geamuri făcute zob.

Ce importanţă are că în Osetia de Sud şi în Abhazia trupele de menţinere a păcii sînt ruse? Au mandat ONU, exact ca misiunea de poliţie şi de administraţie din Kosovo. Dacă sîrbii sau albanezii ar fi ucis 10 militari aliaţi, s-ar fi lăsat cu represalii, cu arestări şi cu procese la TPI. Dacă, teoretic, militarii din Osetia ar fi fost americani, armata SUA ar fi pornit imediat în ofensivă împotriva agresorilor, în aplauzele comunităţii internaţionale. Şi nu ar fi protestat nimeni cînd ar fi distrus instalaţiile militare inamice. Dacă îmi amintesc bine, televiziunea sîrbă din Belgrad a fost bombardată de americani, în 1999, după ce a fost considerată “ţintă militară legitimă”. Iar “pagubele colaterale” ar fi fost “sincer regretate”, cu dezlegare de la mass media ţărilor democrate.

Militarii ruşi sînt tot oameni, dragă Roxana. Au şi ei familii, prieteni, o misiune de îndeplinit, pentru patria în care cred sincer. Aşa cum cred sincer în patria lor militarii americani, români, chinezi, ivorieni, kîrgîzi, mongoli, indonezieni sau peruvieni. Dacă le este ucis un camarad aflat în misiune, ei vor căuta să îi găsească pe agresori şi să se asigure că a doua oară nu vor mai avea cum să le ucidă alţi camarazi. Militarii îşi servesc patria şi nu e nici o ruşine în asta, dacă o fac cu onoare şi cu respectarea legilor şi a convenţiilor internaţionale.

Sincer, m-aş fi aşteptat de la tine la mai multă profunzime. Modul absolut în care pui problema, clişeele “Rusia-agresor” şi “America-always right” nu sînt nici pe departe în stare să reflecte o realitate a cărei complexitate ar părea să te depăşească. Dar cum nu te pot bănui de lipsa capacităţii intelectuale, cred doar că recurgi la distincţia facilă “băieţi buni versus băieţi răi” pentru că publicul nu are timp şi dispoziţie să perceapă nuanţele şi, astfel, ţi-e mai uşor să transmiţi un mesaj. Prefer, totuşi, să nu intru în probleme de metalimbaj.

Ştergînd nuanţele, din păcate, comiţi o mare nedreptate. Întîmplător, chiar unui personaj pe care nu îl suport, pe care promit că nu îl mai votez cîte zile oi avea, dar care, pentru a doua oară anul acesta, dă dovadă de verticalitate în faţa Washingtonului.

Privilegiul profesiei noastre, dragă Roxana, este că putem să îi punem la îndoială pe cei puternici. Tocmai pentru că nimeni nu este infailibil. Tocmai pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut. Nici măcar americanii. Sînt convins că ştii cît de mult îl urăsc acum britanicii, aliaţii americanilor, pe Tony Blair, pentru că nu a spus niciodată “nu” Washingtonului, pentru că nu a avut nici măcar o dată o poziţie măcar nuanţată, dacă nu diferită, de cea a Casei Albe de peste ocean.

Mă bucur că îl pui la îndoială pe Traian Băsescu, şi eu fac asta în fiecare zi. De ce nu încerci, totuşi, să ridici privirea mai sus de malul Dîmboviţei şi să îi pui la îndoială şi pe cei de la Washington, şi pe cei de la Bruxelles? În fond, dacă dreptatea este de partea lor, întrebările tale incomode nu vor face decît să le reafirme dreptatea.

Nu mai ştiu unde am citit că inteligenţa înseamnă capacitatea de a găzdui simultan în minte două gînduri total contradictorii. Îţi propun să faci exerciţiul ăsta uneori. Concluziile sînt fascinante…

Acum o să oripilez Biserica Ortodoxă

Să mă ierte Sfinţiile Voastre, dar am ajuns la o simplă concluzie. Aritmetică. Referitoare la ceea ce literatura numeşte, îndeobşte, “relaţii biblice”. Pentru nişte oameni cinstiţi cu noi înşine, aşa cum sînt eu, asemenea lucruri fac parte din viaţă şi fără ele e nasol. Ştiu că voi, monahii, nu vă confruntaţi cu asemenea probleme din principiu, pentru că aţi făcut legămînt de castitate.

Eu, pe de altă parte, nu am făcut asemenea imprudenţă, pentru că nu pot să îl mint pe Atotputernicul. Mai mult decît atît, trăiesc în capitalism sălbatic, unde timpul şi banii merg mînă în mînă. Aici, într-una dintre cele mai scumpe capitale ale lumii, un echilibru între timpul investit, banii cheltuiţi şi rezultatele obţinute este esenţial pentru a evalua succesul personal.

Urmăriţi cu atenţie calculul:

Varianta creştinească

4 ore de schimbat impresii pe messenger cu domnişoara dezamăgită de bărbaţi în general şi de ultimul în special, care, la ceva peste 30 de ani, caută iubirea adevărată pe internet. Deci 4 ore, disipate pe circa 3 zile.

30 de minute pe telefon, pentru schimbat impresii, stabilit întîlnire, rîs la cîte o glumiţă – haha, ce haios eşti, Ursu! – circa 12 GBP (e scump să ai Pay As You Go, dar nu am încă abonament)

5.90 GBP Travel Card (Transport for London şi Southern)

1 oră 30 de minute pe drum (tren pînă la Victoria, metrou pînă la Bond Street, după aia metrou pînă la Green Park, după aia metrou pînă la Oxford Circus, că se rătăcise prietena)

Cafea – 8.40 GBP. Cafe Nero, cafea oribilă, opărită, cu gust de detergent, nu pot fuma în cafenea, că în Marea Britanie au interzis fumatul, dar au legalizat căsătoriile gay.

Conversaţie de curtoazie – 1 oră 30 de minute (de mînuţă pe Oxford Street, cu pauze de fumat, plin de sentimente de vinovăţie, că prietena nu fumează)

Bilete la film – 21.50 GBP – Hancock, o porcărie americană, îl mai văzusem şi acasă, moca, ea a vrut, deja regret banii daţi pe bilet. Mai bine beam de ei. A, da, prietena nu consumă alcool şi nici nu îi suportă pe ăia care beau… O fi lesbiană? Îmi spune că nu e…

Durata filmului – 110 minute

Plimbare şi conversaţie suplimentară, după film, povestea vieţii ei, aşteptările ei, dezamăgirile ei, complexele ei, iubiţii ei, familia ei, şcoala ei şi multe altele ale ei – 2 ore 30 de minute.

“A, ce tîrziu s-a făcut, trebuie să ajung să prind ultimul tren!” – tradus liber din dialectul femeior în limba română uzuală se înţelege: “Condu-mă la metrou, că e noapte, mă doare-n cur că tu o să pierzi ultimul tren spre cartierul tău sau că sperai să mergem împreună în acelaşi tren, spre una dintre locuinţele noastre!” – circa 40 de minute

Rezultate concrete: pupat social, pe obraz, de rămas bun, ne mai auzim.

Călătoria către casă – circa 1 oră 20 de minute (era tîrziu, circulau doar autobuzele de noapte, pline de ciumăfăi drogate)

Concluzii: m-am plictisit îngrozitor, a fost un film oribil, am făcut conversaţie doar ca să nu facem linişte penibilă, şanse pentru ceva mai mult – zero barat şi, după discuţiile “profunde” susţinute, nici nu mi-aş dori.

TOTAL:

Timp – 13 ore 30 de minute

Bani – 47.80 GBP

Perspective: poate la a şasea întîlnire să mă invite la ea acasă. Aştept cu nerabdare… NOT

Sex – NU

*poantele, bancurile şi eforturile mele de a părea haios, deşi mă plictiseam, sînt, deocamdată, ne-cuantificabile.

Varianta recomandată de prietenii mei de la Londra

Travel card – 5.90 GBP

Călătoria spre centru – 1 oră

20 de lire – sex pe bani cu o prostituată profesionistă, într-un cadru adecvat (circa 15-20 de minute maximum)

Conversaţie – zero

Călătoria spre casă – 1 oră

TOTAL

Bani – 25.90 GBP

Timp – 2 ore 20 de minute

Sex: DA, la nivel profesionist.

Trebuie să mărturisesc, încă nu am încercat varianta a doua. Dar, dacă stau să le pun în balanţă, constat că a doua este mult mai eficientă, fără complicaţii inutile, implică mai puţin efort, mai multă onestitate, consumă de aproape 6 ori mai puţin timp şi este cel puţin de două ori mai ieftină decît o “primă întîlnire”, de la care aproape sigur nu te alegi cu mare lucru. Pune cap la cap încă vreo trei – patru întîlniri, eventual cu restaurant şi taxi, echivalente a cîteva sute de lire şi a zeci de ore de conversaţie idioată şi tot nu ai garanţia că o să capeţi ceva.

Şi mă gîndesc, în condiţiile astea, prin comparaţie, dacă nu cumva în secolul ăsta prostituţia nu a devenit cea mai cinstită formă de relaţie care poate exista între bărbaţi şi femei. Şi, mai mult, dacă nu cumva “dating-ul” e o formă mai scumpă de prostituţie, una la care, din păcate, doar investeşti, înduri discuţii idioate, nici nu poţi băga mîna în foc că o să capeţi ceva, după care eşti expus la telefoane cretine, picate în cele mai nasoale momente cu putinţă – într-un cuvînt, la bătăi de cap pe termen lung. Pentru că, probabil că aşa e în codul lor genetic, de la a treia cafea băută împreună, 80 la sută dintre gagici încep să se creadă neveste, vorba lui Cheloo… Şi asta, mai trist, uneori chiar şi fără să stea o noapte dedesubt şi două peste…

Să fie, deci, prostituţia profesionistă mai cinstită decît ceea ce am învăţat într-a şasea, din sursele inepuizabile şi infailibile de înţelepciune şi sfaturi în amor “Popcorn” şi “Salut!”, că înseamnă flirtul de modă veche? Oare nu cumva există o nouă profesie – professional date – inventată de dudui care vor să se plimbe, să se confeseze, să vadă un film, să îşi descarce suferinţele şi necazurile în capul cuiva, să bea şi o cafea, să se plimbe şi cu un taxi, poate să meargă şi la o cină romantică fără să mişte un deget? Adică servicii de duhovnic, psihanalist, umăr de plîns pe el, turism, entertainment, escort, wine and dine disponibile moca? Păi, în condiţiile astea, nu e mai simplu să te laşi pe mîna profesionistelor care prestează, nici nu vor să ştie cum te cheamă, dacă ai sau nu nevastă, ce îngheţată preferi, dacă fumezi, la ce oră să te sune, cît cîştigi, ce cărţi ai mai citit, dacă îţi place Şachira sau Bionse (:-&), cum ţi se pare Londra, de ce înveţi ruseşte şi sîrbeşte, nu îţi relatează cum era la pat ultimul sau primul, de ce bărbaţii sînt nişte porci şi ea o prinţesă, etcetera, etcetera, etcetera…

Poate că eu sînt doar un băiat simplu, de la Vaslui rătăcit în Londra cu 12 milioane de oameni, tocmai de aia vă şi întreb… Să fie 30 de ani  vîrsta la care nu mai avem răbdare de bullshit şi trebuie  să trecem la liga profesionistă? Sincer, mi-ar părea tare rău, că eu sînt un romantic incurabil şi de modă veche. Ce, nu se cunoaşte?…

Vrei să fii poliţist? Completează chestionarul…

Ştiu că făcusem promo pentru un banc cu ruşi şi cu americani, dar mă văd silit să cer o amînare. Cioaca următoare este mult prea tare, şi tind să cred că are un sîmbure de adevăr…

Aşadar, un secret de serviciu bine păstrat mi-a fost dezvăluit în exclusivitate. Iată subiectele la admitere în Poliţie – şi am înţeles că nu schimbă întrebările de la o sesiune la alta. Vreţi să fiţi poliţist? Învăţaţi răspunsurile corecte şi prezentaţi-vă la examen.

Informaţia este de primă mînă. Mi-a trimis-o în mail un înalt responsabil din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Nu spun cine, important e că zice adevărul… Puteţi să îi ziceţi Deep Throat…

Deci!

CHESTIONAR DE APTITUDINI LA ÎNCADRAREA ÎN POLIŢIE

1. Care este limba oficiala in Franta?

2. Sustineti o dizertatie despre resursele economice ale Babilonului antic SAU spuneti care este prenumele lui Ovidiu Ioanitoaia (subiect la alegere)

3. Ce facea William Shakespeare de obicei?
a. construia poduri
b. pilota elicoptere
c. SCRIA PIESE DE TEATRU !!!

4. Care este orientarea religioasa a PAPEI (alegeti raspunsul corect)
a. Cultul mozaic
b. Catolicism
c. Budism

5. Transformati 0 metri in centimetri

6. Cum se numesc locuitorii orasului Buzau?
a. BUZOIENI
b. Constanteni
c. Aradeni

6. Despartiti in silabe:
a. Ou………………………..
b. Mar………………………..
c. Exhaustiv……………….

7.. Doi regi ai Romaniei au purtat numele de Carol. Cel de-al doilea se numea Carol al doilea. Cum se numea primul?

8. Puteti explica pe scurt Teoria Relativitatii a lui Einstein?
a. Da
b. Nu

9. La ce sunt folosite mingile de fotbal?

10. Explicati principiul lui „Le Chatelier” (facultativ) si spuneti cine l-a enuntat prima data (obligatoriu)

11. Cine l-a ucis pe Kennedy?

12. In ce zona a Romaniei sunt mai multi canguri?
a. Banat
b. Moldova
c. Dobrogea
d. IN ROMANIA NU SUNT MAI MULTI CANGURI

13Daca aveti trei mere si mancati un sandvis cate mere va raman?

Semnatura………………….

Succes la examen şi în carieră!…

Pace, pace, între două capitale! (reeditat)

La solicitarea publicului (Oana şi Cristi), reeditez postul de azi dimineaţă, pe care pe nedrept l-am îngropat sub 20 de videoclipuri, narcisist ce sînt, că nu mă mai satur să mă văd la televizor. Succesul repurtat de acest post ca ediţie princeps, în puţinele ore cît a stat cap de afiş, mă fac să îi redau şansele de afirmare. Zboară, postule, zboară! Deci, reluăm materialul, pentru telespectatorii noştri care au deschis ziarele mai tîrziu.

Dragi aliaţi americani! E timpul să opriţi războaiele. Nu mai lansaţi boambe şi rachete! Este spre binele vostru, imediat şi pe termen lung. Şi vă spun acuşi şi de ce!

Voi, în calitate de cea mai jmeckeră naţie tehnologic superioară, aveţi numai boambe şi rachete inteligente, care, la o adică, i-ar fi putut intra lui Saddam pe fereastră, dacă şi Hussein ar fi venit la întîlnire cu dispozitivul reactiv convenţional – dar nu venea, ocupat să ascundă armele alea de distrugere în masă. Nici nu vă comparaţi cu inamicii ăia crescători de capre, care vin să lupte împotriva voastră, cum zicea Horea, “care are arme, să vie cu arme, care nu, cu furci şi topoare!”. De exemplu, ruşii, nu?

Ruşii, cu care tocmai aţi stricat ciorba, nu au aşa armament dăştept şi zglobiu, că aşa ziceţi voi, că ei sînt mai înapoiaţi, mai “technologically challenged”, mai “low-tech”, mai bazaţi pe efortul militarului de rînd decît pe tehnologia aia de făcut războiul să semene cu Quake 3. Ocupaţi cînd cu dictatura, cînd cu perestroika, ameţiţi de votcă, puşi pe emigrat, mai ignoranţi în ale culturii Sony Playstation timpurii, ruşii nu şi-au trimis rachetele la şcoală, nu le-au dat la pension, aşa că au şi în ziua de azi (să le fie şi ruşine că vin în faţa inamicului cu aşa mizerii!) bombe chiar ne-inteligente, adică proaste grămadă, numai nu tre să le ducă de mînă în faţa obiectivului. De-a dreptul nedemn pentru un Imperiu al Răului care se respectă (vedeţi, domnu Reagan, eu nu am uitat…) Noroc de tunarii şi de rachetiştii iscusiţi ai Maicii Rusii, că dracu s-ar alege de barajele lor de artilerie.

No, ca să nu mai lungesc vorba, e spre interesul vostru să opriţi rezbelul din Irak şi din Afghanistan, dragi americani, şi să nu cumva să vă apucaţi de unul nou cu Ivan (nu, nu am zis Iran). Gîndiţi-vă aşa! Pe măsură ce luptaţi (teoretic), o să folosiţi, şi voi, dar şi ruşii, arsenalul, muniţia, tehnica din dotare. Voi daţi cu bombele inteligente, care se duc la inamic fără să oprească la semafor să întrebe taximetriştii care e adresa, dar şi explodează la destinaţie, deci nu se mai întorc. Sînt de unică folosinţă, aşa cum sper că sînt la voi prezervativele… Ruşii dau cu ce au, cu rachetele toante, adică, de care nu are cum să le pară rău, proastele planetei… Zic bogdaproste că scapă de ele…

Ei, cu fiecare foc executat teoretic executat de voi spre ruşi şi de ruşi spre voi, balanţa se înclină în favoarea Moscovei: voi, cum trageţi o rachetă, cum vă scade nivelul mediu de inteligenţă la nivelul structurilor armate. În vreme ce ruşilor, pe de altă parte, taman ce le creşte. La ei, IQ-ul rămîne constant, doar că se împarte la tot mai puţini. La voi, chiar dacă se împarte la mai puţini, scade dramatic, cu fiecare foc tras. E aritmetică simplă.

Şi parcă vă văd io, cînd o să rămîneţi fără arsenalul “inteligent”, cum îi sunaţi pe diplomaţii Beavis şi Butthead să se ducă la Medvedev să ceară pace… Că Rambo taman atunci o să fie in săptămîna de meditaţie la mănăstirea budistă, lui John Wayne o să îi fete iapa, Chuck Norris o să fie în turneu prin şcolile de corecţie din Texas, Robocop o să fie la inspecţia tehnică periodică, Condoleeza o să fie la spa, cu fetele, Superman în off-season, Jean Luc Picard nu o să poată aduce naveta Enterprise că nu are loc de parcare, iar Bush probabil că o să găsească o grădiniţă unde să le mai citească mlădiţelor americane Răţuşca cea Urîtă, varianta prescurtată şi simplificată pentru ofiţeri CIA. Să îl văd io pe Unchiul Sam pe unde scoate atunci cămaşa…

Teaser pentru mîine: dacă sînteţi cuminţi şi nu mai votaţi cu Băsescu, vă spun bancul cu ruşii, americanii şi prezervativele…

Ce mai e nou, şi totuşi vechi, la Antenă? Eu, de exemplu…

E oficial, sint din nou la Antena. A treia oara poate e cu noroc…