Autodenunţ

Subsemnatul, Mihai Ursu, născut la 10 martie 1978 şi, spre dezamăgirea multora, încă în viaţă, dau scris că în nemernicia mea, ca un cîine turbat, am încercat să accesez neautorizat informaţii strategice clasificate de pe pagina Poliţiei de Frontieră Române, în calitatea mea dubioasă de producător general al emisiunii “112 – Poliţia în Acţiune”.

Deci recunosc că am vrut să descopăr informaţii operative despre operaţiunea Jupiter 2009, parte a exerciţiului Frontex, de încordare a muşchilor şi a tehnicii din dotare pe frontieră. Cu intenţia nedisimulată să fac, poate, un material cu ceva imagini, să dau la emisiunea la care, sigur că da, nu îi pot împiedica pe infractori să se mai uite din cînd în cînd, să-şi vadă familiile.

Noroc că serveru’ s-a prins, în vigilenţa sa, de manevra subversivă pe care o încercam, şi mi-a pus IP-ul sub supraveghere. În fond, şi noi supraveghem activitatea poliţiei, că doar de aia sîntem paznicii democraţiei noastre precare, în calitate de jurnalişti… E serviciu contra serviciu.

Din păcate, tovarăşu’ server o să fie cam dezamăgit, pentru că nu accesez pagini pornografice de la muncă… În schimb mă uit pe toate paginile parchetelor şi poliţiilor, ba mai citesc uneori Pravda pe net şi mă uit la Antena 3, cînd nu am de cine face mişto. Şi pe Youtube ascult muzică rusească.

Includ aici proba fotografică a tentativei mele de a penetra sistemul electronic al Poliţiei de Frontieră. Sînt gata să suport toate consecinţele faptei mele de un deosebit pericol social. Dacă nu veniţi de mă luaţi, dragi poliţişti, o să mă prezint eu la cel mai apropiat punct de trecere a frontierei, într-una dintre zilele alea de concediu fără plată, cînd ştiu că vigilenţa şi zelul ating cote maxime. Vin cu cătuşele mele de acasă, dacă doriţi. Patria recunoscătoare!

Un monstru numit “părinte” – astăzi, la “112 Poliţia în Acţiune”

Desculţe, în pijamale, noaptea, pe ploaie şi pe frig. Istoria a două fetiţe de 6 şi de 10 ani, pe care tatăl lor fără inimă s-a răzbunat dîndu-le afară din casă pentru că avea ceva de împărţit cu soţia. Le-a bătut şi le-a izgonit fără să îl impresioneze lacrimile lor. Întreaga istorie astăzi, la ora 23.00, la “112 Poliţia în Acţiune”, pe Prima TV.

Cunoaşteţi vreun gabor?

Urmăriţi cea de-a doua ediţie a “Kaşketei dă tablă” de la “Poliţia în acţiune”, al cărei protagonist este un poliţist timişorean suficient de hăbăuc încît să-şi piardă arma în mijlocul unor confruntări cu huliganii croaţi. Sper să vă placă. Dacă mai ştiţi de oameni ai legii care dau cu stîngu-n dreptu’, vă rugăm să ne sesizaţi, iar echipa operativă a “Kaşketei dă tablă” va intra în acţiune imediat.

Cu drag,
Colectivu’

Cronica unei emisiuni sîrbo-moldo-libaneze

Dacă nu ştiţi încă ce aţi pierdut ieri seară la Prima TV, daţi-mi voie să vă împărtăşesc eu, cu toată modestia de care sînt capabil. Şi îmi cer scuze că nu v-am spus în avans, dar chiar am fost ocupat pînă peste urechi cu producţia emisiunii.

Cum care emisiune? Aia în care – pun pariu că nu s-ar fi gîndit nimeni că e posibil – au încăput laolaltă Mile Cărpenişan, Christian Sabbagh şi subsemnatul, al dumneavoastră, Mihai Ursu. Da, este vorba despre “112 – Poliţia în Acţiune”, unde, cu voia lui Dumnezeu, emisiunea a avut onoarea de a-l prezenta ca “guest star” pe nimeni altul decît Mile Cărpenişan, care le-a explicat telespectatorilor Prima TV cîteva lucruri neştiute încă despre huliganii de la Dinamo Zagreb şi despre răfuiala pe care au venit să şi-o rezolve la Timişoara cu românii şi cu sîrbii.

Una peste alta, subiectul nu ar fi stat nici măcar într-o unghie fără un interviu de la Mile şi îi sînt dator cu un ceai indian adus de mine din India pentru că a fost de acord să apară în preacinstita noastră producţie. Dacă aţi ratat momentul, să ştiţi că emisiunea se dă şi în reluare, duminică noaptea. Spre ruşinea mea, nu ştiu la ce oră. O să mă interesez la programe să văd exact ora, pentru că, dragilor, chiar merită să revedeţi momentul.

Drept avans la ceaiul ăla indian, să-mi dea voie Mile să îi mulţumesc cu o melodie de la el, din Timişoara, în avans. Хвала, брате! Живела Србија!

Antena 3 loveşte direct în complement

Aşadar, Antena 3 se pretinde cea mai bună televiziune de ştiri. Pînă la proba contrarie, hai să o lăsăm aşa, dar pe online bag de seamă că lupta cu limba română începe chiar de la logo. Citiţi cu atenţie sloganul: “Şi altceva decît vezi la televizor”. Dacă nu realizaţi ce lipseşte, vă spun eu: complementul direct din cea de-a doua propoziţie, exprimat prin pronume relativ, care îndeplineşte şi funcţia de legătură între propoziţia principală şi cea subordonată. Pe noi ne învăţase profa de română că ar fi corect în limba strămoşilor noştri ceva de genul “Şi altceva decît ce vezi la televizor”, părerea mea… Da’ cine ştie, departamentul de branding o fi lipsit la lecţia asta din clasa a opta de la limba română.

Bine, Antena! Mîndră corabia, meşter cîrmaciu’! Abia aştept să eliminaţi din propoziţii şi predicatele verbale, ca să vă scriu o scrisoare mişto. Ceva de genul “Să vă!…” Adică “Să vă trăiască!”

LATER EDIT: Nu mă surprinde, în fond e tipic pentru Antenă să scrie chestii geniale, cum ar fi burtierele titrate cu “prieten victimă”, “proprietar maşină”, “primar Iaşi”. Cazul genitiv, articolele şi alte mizilicuri d-astea lexicale nu există la Antenă, unde economia de litere merge la paroxism, de parcă-s pe bani caracterele latine. Cine altcineva în afară de Antenă ar fi economisit UN CARACTER scriind pe o locaţie de direct “P-ţa Universităţii” în loc de “Piaţa Universităţii”?

LATER FINAL EDIT: Am zis bine prima oară.

Apel umanitar la conştiinţa de clasă parazită

Dragii mei, m-a umplut de emoţie un apel lansat sub formă de spam de o prietenă prin mijlocirea lu’ Yahu Mesenjăr. Cetiţi-l şi voi, ca să vă umpleţi de aceleaşi sentimente samaritene şi nu ezitaţi să îi săriţi în ajutor!

Cităm: “am un prieten care vrea sa se mute la Bucuresti, dar nu are bani sau loc de munca. are 21 de ani si se pricepe la destul de multe chestii. poate cineva sa il ajute cu un job sau cu o cazare temporara? multumim.”

Ca să fac o analiză literară a textului, să înţeleagă toţi civilii cu locuri de muncă, bani şi spaţii de cazare în exces!: tînărul nu deţine nimic din toate cele de mai sus, în schimb are de partea sa avantajul experienţei vaste pe care i-o dă vîrsta de 21 de ani. Aşa cum aţi fost informaţi, se pricepe “la destul de multe chestii”, iar ambiguitatea decurge din simpla imposibilitate de a enumera într-un spaţiu suficient de restrîns pentru răbdarea, puterea de concentrare, rezistenţa la efortul de a citi şi pentru timpul dumneavoastră de oameni ocupaţi cu multiplele joburi acumulate în aşteptarea tînărului cu pricina. “Destul de multe chestii” pot include, la 21 de ani, capacitatea de a sta pe mesenjăr 22 de ore pe zi, mersul în cluburi pe blat, bipăitul prietenilor cu abonament la GSM şi spartul seminţelor pe bordură, cu băieţii.

Deci nu are nimic în afara ambiţiei arzătoare de a se muta la Bucureşti, această Bonanza a tuturor românilor.
Ţara Făgăduinţei din interiorul circumferinţei Şoselei de Centură îl aşteaptă cu sufletul la gură pe domnişorul pentru care cuvîntul dat pe mesenjăr la grămadă de o domnişoară reprezintă garanţia de seriozitate pe care o aşteptaţi cu toţii. Vestul Sălbatic în care palpită oportunităţi nenumărate îşi deschide larg porţile pentru acest tînăr fără bani, fără job şi fără experienţă, tocmai pentru că el este ca o tablă nescrisă, ca un hard virgin în aşteptarea unui programator maestru.

Nu rămîneţi, deci, indiferenţi! Aşa un tînăr de valoare e chiar păcat să plece în Marea Britanie pe şantier sau la spălat de veceuri, ca restul colegilor săi de generaţie. Patria are nevoie de fiecare puştan de 21 de ani, fără job şi fără experienţă, care vrea să se mute în capitală. Pentru el, o dedicaţie muzicală.

La Antena 1 există botezul după moarte

Ok, a murit săraca mireasă în drum de la coafor la nuntă. Da’ ăsta nu e un motiv să îi spui la televizor femeii “Mihaela”, cînd pe invitaţia de la nuntă scrie “Mariana”. Dacă nu se vede foarte clar în cadrul dat pe ştire de Antenă, vă zic eu, că am bruturile pe calculator. Aici scrie mare de tot: “Mariana şi Dumitru, cu binecuvîntarea părinţilor Călina şi Ioan Ştefan şi Maria şi Nicolae Bădilă etcaetera…” Deci cum o cheamă pe săraca fată?

Adică asta, dacă vreţi, e culmea ghinionului: se porneşte săraca fată la nunta ei, dar înainte de altar ajunge la morgă şi, înainte să fie îngropată creştineşte, mai trebuie să sufere un botez suplimentar.

Şi B: e ok să nu ai ilustraţie chiar cu orice îţi trebuie atunci cînd îţi trebuie şi să improvizezi la o ştire cu nişte arhivă. Dacă, de exemplu, ştirea e despre livezi cu vişini şi tu pui livezi cu meri, e totul în regulă, mai ales dacă scrii “Arhivă”. Dacă ai de montat un material cu un jaf, e ok să rogi doi colegi să facă pe-a actorii la cameră pentru o dramatizare, atîta timp cît scrii pe imagini “Reconstituire”. Da’ cînd iei imagini de la o nuntă pe bune şi ilustrezi cu ele ştirea despre o fată care a murit în ziua nunţii şi după aia mai scrii pe imaginile alea “Reconstituire”, aia cum se numeşte? Aş fi tentat să-i spun “amatorism de tot căcatul”, dar eu nu folosesc asemenea limbaj.

LATER EDIT: Pe fată o chema, totuşi, Mihaela, iar invitaţia însîngerată era de la o cu totul altă nuntă. Coafezele care au plîns la ştirea asta s-ar fi bucurat să ştie şi despre detaliul cu pricina, nu credeţi?

Cu toporu’ privesc televizoru’

Dragii mei, a sosit timpul să ne distrăm atunci cînd ne uităm la televizor! Pentru că e deja prea mult timp de cînd mă feresc să deschid aparatu’, îngrozit de ciumăfăile numite reporteri şi de incompetenţii numiţi producători care se ard în talente fie pe generice, fie între ele.

Am îngrozit la viaţa mea destule directoare de ştiri cu talentul meu spurcat de a le spune pe nume nechemaţilor din televiziune şi păcatelor pe care le comiteau. Nu că aş fi taman io ăla fără de păcat, da’ de vreme ce nu se încumetă chiar nimeni să arunce primul cu piatra, socotesc că aş putea la fel de bine să fiu eu ăla. Să mă judece colegii mei, reporterii, pentru asta.

Deci ce am io de gînd să fac? Poi o să încep de azi să mă uit la ştiri cu pixu’ şi foaia în mînă. Aşa mă uitam la Observatorul de 19, prin 2003, cînd eram producător la jurnalul matinal, şi îmi notam ce greşeli de scriere, de montaj sau de documentare apăreau pe post, ca să am munca mai uşoară cînd o fi să le repar pentru ediţia de dimineaţă. Că doară era numele meu pe generic…

Cu ochii pe tembelizoare şi cu pixu’ pregătit o să şed şi acuma, de cîte ori oi avea vreme, şi o să ard din condei tot ce văd aiurea. Gîndul meu nu e să îi arăt cu degetul pe colegii mei şi să mi-i fac de rîs, ci mai degrabă să îi corectez. Da’ cum nu am vreme să vorbesc cu fiştecare în parte, io le trec indicaţiile de regie aici, cu nume şi prenume, telejurnal incriminat şi dată, poate s-or ruşina măcar de profa de română şi n-or mai face.

No, bun, atunci, dragii Ursului… Azi m-am uitat la Focus, la Prima Teveu, la ora 18. Drept îi că am deschis utilaju’ pe la şi-un sfert, da’ tot am avut ce să notez. Din ţavă mi-o atras atenţia un intro inşpirat răăău de tot, şi original, soro, de să-mi rămînă chifteaua-n esofag: “Şoc şi groază. La Iaşi, un bebeluş a murit… (etc)” Bă, ce nume mişto, să n-am parte! Iete-l numai cum sună! Pronunţaţi cu voce tare şi apăsat: “Şoc şi groază!” Poate s-or trezi şi americanii să îl traducă şi să îl folosească într-o zi pe CNN, cînd or mai porni vreun război unde cu mai mult decît un bebeluş mort la sectoru’ victime. Sau cum, aţi uitat? Cînd a început războiul din Iraq pe tura mea, operaţiunea lu’ Buş parcă se chema “Shock and Awe”, respectiv “Şoc şi groază”, dragii mei. Bine că nu a mai folosit nimeni numele de atunci.

Nu trece mult din telejurnal, că tînărul Jedi Alexandru Constantin, ademenit de Partea Întunecată, nu se poate abţine şi, citez din live, “Împlementează” o lege. Aşa a zis, “împlementare”. O fi o lege din aia, cu care să nu te corentezi, că e cu împlementare…

Şi cînd abia mă obişnuisem cu ideea că criza asta e o pagubă, hopa titlu pe ştire la Primateveu: “Criza aduce profit”. Mare, fremos, scris cu roşu în treideu, în stînga lu’ Cris (pentru voi, Cristina Ţopescu). Să cer masca de oxigen, frate, şi nu alta! Adecă eu am halit multe ştiri cu criza, da’ asta e, frate, cea mai gogonată, daţi-o dracului! Poi bine, vericule, dacă criza aduce profit, înseamnă că – deşteptarea! – poate că, de fapt, criza asta e prosperitate curată! Că cică crijele ăştea provine de atunci cînd nu mai face oamenii profit şi pluzvaloare… Deci criza nu e, de fapt, criză din criză, pierderi, şomaj şi foamete, ca pe vremuri. E din soia, e din profit criza naibii, din nechezol, fir-ar ai dracului de comunişti, d-aia am murit noi acu’ 20 de ani la revoluţie…

Restul a fost mărunţiş la Focus. Mai merită menţionată o ştire cu cîini vagabonzi scrisă în aşa hal încît puteai să juri că, în mintea ăluia de o scrisese toată România trăieşte în limitele şoselei de centură a Bucureştilor. “Ştim cu toţii cum e să mergi pe străzile din Bucureşti către serviciu şi să te fereşti de cîinii fără stăpîn” – adică şi cei din Sighetu Marmaţiei, şi cei din Oraviţa, şi ăia din Suceava. Şi aşa a fost ştirea cu patrupede pînă la coadă. La final, Cris nu a mai rezistat şi a spus pe post: “Nu doar în Bucureşti, ci şi în toată ţara!”, semn că nu doar mie mi s-a părut ceva în neregulă.

Şi da, pe burtiera de tease, Primateveu voia să îşi ia adio de la Patrick Swayze fără semnul exclamării şi fără virgulă pentru vocativ. Noroc că pînă la beta s-a prins cineva şi a pus “Adio, Patrick!”, aşa cum se cuvenea. Restul chiar sînt mizilicuri: “Douăsprezece kilometri”, a zis colegu’ Firoiu într-un stand up de vreo “doisprezece secunde”, iar Sergiu Voicu s-a exprimat referitor la “ultimile 8 luni”, care dacă este aştri nu e nici fomei, să facă pluralul “ultimele”, nici bărbaţi, să fie “ultimii”, deci a improvizat, că doar e la televizor şi e voie.

Antena 1, tot pe data de 15 septembrie. Mă simt obligat’ să le fac anteniştilor mai întîi un “Jos pălăria” pentru colega Alessandra care e chiar beton pe sticlă şi la pupitru, şi la plasmă (părerea mea), şi încă un “Chapeau!” pentru pachetul de deschidere cu Nicu Constantin. Le-am făcut, acum trec la dat castane.

Deci faceţi mişto de moldoveni? Poate vă mai gîndiţi şi-altădată! Pe ditai ştirea serioasă şi nasoală cu maşina de la G4S jefuită cu mitraliere de nişte maradonişti cu sînge-n veioză, corespondentul Vasile Dale, de pe undeva din zona lu’ Maramu’, se dă în stand up îmbrăcat foaaaaaaaaaarte elegant într-un trening mişto. Bă, da mişto, se vedea că l-a luat din bazar şi nu de la second hand. Şi asta nu pe vreun breaking news făcut în pripă de la Antena 3, ci chiar pe jurnalul principal de la Antena 1. Ca lumea! Data viitoare să apară chiar la bustul gol, că vrem să-i vedem muşchii!

A fost sadic momentul în care, într-o ambianţă pe o ştire cu o maşină căzută într-o groapă prin Bucureşti (uau, ce ştire!), un angajat de la REBU băga la telefon: “Am nevoie de Adelin cu tractorul!” Eu nu ştiam dacă hockeistul de la REBU voia să îl cheme pe şest la ştire şi pe Adelin Petrişor, care acum e la Realitatea, sau dacă nu cumva foştii colegi antenişti ai lui Adelin l-au plătit pe ăla dinadins să facă bîză… Mîine, cine ştie, poate tot aşa îl aud pe unul la televizor: “Am nevoie de Ursu, cu vidanja!”

A mai fost haios momentul în care burtiera de pe o ştire despre aterizarea forţată a unui avion cu trenul de aterizare făcut veioză scria: “Aterizare pe spumă” – adică procedura standard pentru asemenea avioane norocoase. Nimic haios pînă cînd Lucian Mîndruţă, printre altele şi pilot destul de jmecker, se apucă şi le explică fremos la tilispectatori că, surpriză-surpriză, pista NU fusese şpumuită înadins, ca să nu derapeze avionu’ veseliei. Da’ pe ecrean aşea scriea, domnu’, deci cum?… Deci aterizarea fusese pe ciment, asfalt, bitum, pietriş, moloz, pămînt bătătorit, gheaţă carbonică – orice, da’ spumă nu. Luciane, ăştia îţi fac obrazu’ de rîs…

Ce-a mai fost? Păi, în pachetul lăudat cu Patrick o fonflă tot s-a strecurat: “Patrick a ales să plece dintre noi”, zice un voice over afectat (Ioniţă, tu erai azi la muncă?). Culmea e că săracul Patrick chiar şi-ar fi dorit să mai şadă un pic cu noi.

Colega Alecsandra Costin nu prea are timp de breakfast, cu atîta muncă pe cap, şi asta s-a cunoscut pe un stand up, unde frageda colegă a halit cu nesaţ o consoană: “De la începutu’ anului blablabla, etc (sau, cum e moda acum la Antenă, tralalala…)”.

Şi să închei într-o notă nostalgică: pe vremuri, cînd dădeam live pentru Antenă de la Iaşi, în spate se vedea Palatul Culturii, ‘tîta el de mare şi frumos şi luminat şi înzăpezit, după sezon, cu clopotele de la Trei Ierarhi care băteau taman cînd începeam să vorbesc (adică la 7 fix). Acuma, la Antenă directurile de la Iaşi vin cu boşcheţi în spate. Au fost azi două live-uri ieri de la Iaşi, deci numeric la fel de multe ca pe vremuri, în 2002, da’ în afară de un pic de troscot şi ceva tufă ornamentală verde-verde de acoperea tot fundalul, nu s-a mai văzut nimicuţă… Dacă nu îl ştiam pe Cătălin de pe cînd era la Tevebit, putea să fie şi din Sighetu’ Marmaţiei. Apropo, Cătălin era la cămaşă, nu la trening, ca ăia din Maramu’…

În schimb, am simţit că întineresc cînd am văzut că Ţociu şi Palade au apărut iar la Antena 1, la ştiri, să anunţe minunea: vor să scoată iar ţara din foame! Teleeurobingo se întoarce, acum cu numele de Bingo Metropolis şi cu cei doi tragi-comedieni în rolurile principale. Acu’ 10 ani îmi plăceau la fel de puţin, dar cînd îi văd din nou pe sticlă mă cuprind nişte amintir aşa plăcute: Tepro, tinereţe, studenţie, sărăcie, fete frumoase, alură de fotomodel (eu), viitoru’ înainte… Eu nu m-aş supăra, să zic drept, dacă ar da Mogulu’ anii înapoi cu totu’, ca atunci cînd Ţociu şi Palade dădeau Matizuri şi milioane la telefon. Dacă m-ar face şi pe mine din nou de 21 de ani şi mi-ar da înapoi gagicile pe care le-am ratat cu bună ştiinţă, de dragul carierei în Antena 1 pe care tocmai ce o începusem, chiar nu aş mai fi atît de critic cu ăştia de acum. Da’ nu se poate…

Va urma!

Un film şi cu mine, în sfîrşit!

Eu de mic mi-am dorit să apar în filme pe la Halivud şi pe la Mosfilm, da’ nici de-a boalii nu mi-a rezultat ceva concret pe tema cu pricina. Şi dacă la tiliviziune am reuşit să fac enşpe mii de catralioane de filmări, la ce folos, vericule? Că erau toate numa’ despre alţii. Iete, azi, adică de luni, mă pot mîndri ca moldovanu’ că se ezicstă un film şi cu io însumi în rolu’ protagonistului principal ca personaj central.

Şi pe această cale aş dori să le mulţumesc tuturor cameramanilor care şi-au pus peleu’ la saramură alăturea de al meu, în ciuda avertismentelor date de doamnili de la personal şi de instinctele de conservare fireşti, pînă la coadă. Şi papagalului care a şezut neşte zeci de ore să adune atîta amar de material video şi să îl mai şi monteze. Şi vouă, că nu aţi schimbat canalu’ încă.

Mental note: în viaţa următoare, cînd oi ajunge dîn nou reporter de ninorociri, să păstrezi tăt materialu’ video de la bun început. Că trei sferturi din ce-ai făcut, bă Ursu, s-a dus surghiun dreacului pomană, îngropat pîn’ cele arhive unde nici lumina sfîntului Soare nu îndrăzneşte a se încumeta. Amin!

Apropo, are cineva cînepă?

La mulţi ani, dragi pompieri!

Am vrut să scriu, de ziua pompierilor, cîteva dintre zecile de istorii mişto pe care le-am trăit alături de militari, pe la nenumărate nenorociri filmate şi date la televizor, în calitate de reporter acreditat (şi) pe pompieri. Că tot au fost, în vreo 7 ani, incendii, accidente, explozii, inundaţii, sinucigaşi urcaţi pe macarale, pisici care nu se puteau da jos din copac etc. Pe de altă parte, azi mi se pare mai potrivit să le transmit militarilor ce spun copiii ăştia din videoclip.

Şi da, singura mea superstiţie este că maşinile de pompieri îmi poartă noroc.

No, la mulţi ani, dragi pompieri! Istoriile alea le povestesc la anul, dacă nu m-o lăsa memoria pînă atunci.

Patria lor, patria noastră… Şi invers.

IMPORTANT: Apăsaţi pe butonul HQ din playerul Youtube pentru ca filmul să se vadă clar. Altfel, nu prea se văd titrajele.

Ce o să se facă englezii fără capitală? Anul trecut, statisticile arătau că unul din doi londonezi era “non-white”, iar imigranţii continuă să vină în ritm de aproape 300 de mii pe an. Aceeaşi întrebare ar trebui să fie şi în mintea românilor, pentru că şi ţara noastră a devenit o destinaţie interesantă pentru asiatici migranţi. Soarta noastră, conform teoriei generale a persecuţiei universale a românului, este cea mai ingrată: pe noi Occidentul nu ne vrea, ţara de unde am imigrat ne aşteaptă cu bani acasă sau deloc iar oraşele noastre se umplu, încet, cu imigranţi de toate culorile.

Materialul a fost realizat cu scop strict non-comercial, aşa că vă rog să respectaţi asta. Dacă vă place filmul şi doriţi să vă puneţi materialul pe pagina personală sau pe bloguri, sînteţi bineveniţi şi aveţi mulţumirile mele. Folosirea filmului în scop comercial ar fi de natură să mă supere destul de nasol, iar din asta dracu’ ştie ce poate rezulta…

Care e povestea cu filmuleţele astea o să vă spun ceva mai încolo. Important este că le-am făcut şi că am învăţat ceva din ele. Partea cu adevărat interesantă va urma în curînd…

Shopping With Jesus

Cum de nu am găsit io filmul ăsta de Crăciun? Să vezi ce promovare îi făceam… Chiar dacă Paştele e aproape, filmul “What Would Jesus Buy?” e la fel de actual, că sărbătoarea cu pricina se ţine cam în fiecare an prin decembrie. Şi nu este un film crăciunesc, cu happy end, lacrimi şi îmbrăţişări sub brad la final în clinchet de zurgălăi care urcă veseli la cer răspîndind steluţe argintii din urmă… În nici un caz. Este, totuşi, un film despre religie: religia cumpărăturilor, arză-le-ar focul Gheenei.

Aşadar, io l-am urît din start pe Moş Crăciun, că am ştiut că e un capitalist împuţit de prima oară cînd a venit să îi preia din resursă externă locul de muncă al lui Moş Gerilă, un tataie cam damblagit pe la balamale, care ne aducea în ultima zi de şcoală de dinaintea Anului Nou, la serbare, cărţi şi bomboane exact ca alea pe care le vedeam cu o oră înainte la mama sau la tata prin geantă. A venit şi l-a uzurpat Moş Crăciun, un burtos care îi pune pe mami şi pe tati să se îndatoreze pe tot anul care începe pentru cadouri cu baterii şi sclipici, vacanţă la Innsbruck, maşină de spălat nouă şi cîte un scuter pentru fiecare junior. Capitalist hrăpăreţ…

Moş Crăciun a devenit, în timp, o pacoste şi pentru mine. Din cauza lui, toate muierile pe termen mediu şi lung din viaţa mea se aşteptau în fiecare decembrie să mă transform din Ursu în De Beers, traficant negustor cinstit de diamante din Munţii Scorpiei (ce nume potrivit pentru atîtea dintre ele…).

Din cauza lui am umblat falit pe 1 ianuarie cam în fiecare an de cînd îmi procur mai mult singur banii. Din cauza lui am avut parte de atîtea oftaturi comparative – vezi: “O, lu’ colega i-a cumpărat un Lexus şi tu te prezinţi cu inelul ăsta de argint şi fără piatră? Argint şi anul ăsta? Aur cînd îmi iei?” – apropo, iubesc argintul. În numele Obezităţii Sale Auguste Moş Crăciun am îndurat sute de ore de stat în trafic pe cărările carosabile spre mall-uri şi hypermarket-uri, am suduit în gînd în nesfîrşitele veacuri de colindat 200 de magazine pentru o pereche de ciorapi “haiooooooooşi” de dat cadou vreunei colege tîmpe de la etajul superior pe care nici măcar nu o înghiţeam.

Deci filmul ăsta e ca o răzbunare pentru mine. Nu am fost foarte dus pe la biserică, dar pe popa ăsta l-aş urma. Aleluia, padre! Afară cu Moş Crăciun! Îl vrem înapoi pe Moş Gerilă, că are să-mi aducă din 1989 ultimele trei cărţi din colecţia Jules Verne. Moş Crăciun a venit în locul lui cu împuşcături…

Despre etnogeneza poporului român

Cică, pe vremuri, Dumnezeu era tare dezamăgit de poporul său ales din Scriptură şi a decis să îşi caute alt norod pe care să îl călăuzească. A colindat El toată lumea şi a decis că românii ar fi o opţiune valabilă – poate şi pentru că au deja o Ţară a Făgăduinţei (evident, Italia). Dar, cînd să pună în mişcare planul Său divin în legătură cu neamul nostru, apăru Satan, care, aşa cum îl caracterizează, l-a ispitit pe Domnul Dumnezeu. “Şefu, şi mie îmi plac românii şi aş vrea să îi fac poporul meu. Nu vrei mai bine să tragem la sorţi sau să jucăm un joc? Cine cîştigă, ăla şi-i adjudecă pe români!”

No, zis şi făcut. Domnul a fost de acord, în milostivenia lui. Doar că, atunci cînd să aleagă jocul în care să se întreacă, Domnul şi Necuratul i-au lăsat pe români să aleagă. Iar românii, cu talentul lor inegalabil de a crea dileme, le-au pus în faţă Atotputernicului şi lui Ucigă-l Toaca vestitul joc de liceeni plictisiţi, X şi 0.

Acuma, înţelepciunea Domnului e nemărginită, dar nici Dracul nu e de colea, că îngerul cel mai drag i-a fost cîndva Preamilostivului. Şi au jucat Tatăl Ceresc şi Împieliţatul zi de vară pînă în seară X şi 0, au umplut sute de table şi de caiete, dar nimic, nici unul nu a dovedit să cîştige, măcar o partidă de departajare. În cele din urmă, chemat de grijile Universului nesfîrşit, Domnul s-a înţeles cu Necuratul să împartă neamul românesc, pentru că nici unul nu voia să îl lase celuilalt. Şi românii au intrat în time-sharing între Atoateştiutorul şi Piaza Rea.

Aşa a rezultat că jumătate din poporul nostru e condus de Diavol, jumătatea cealaltă de Bunul Dumnezeu. Doar că fiecare prin rotaţie – nu se ştie care român e azi în subordinea cui şi, oricum, mîine se schimbă stăpînii. Sezonier.

De aia sîntem în stare de acte de vitejie cînd e vreme de cumpănă, dar sîntem laşi în restul zilelor. De aia românii sînt uniţi cu fraţii lor de oriunde ar fi în cărţile de istorie, dar în zilele de azi bucureştenii le caută nod în papură moldovenilor şi nu se dau înapoi să îi lase de izbelişte. De aia neamul nostru e în stare să inspire cîntece, poezii şi romane de glorie, dar indivizii luaţi separat se hrănesc cu OTV şi manele şi majoritatea pun mîna pe carte doar cînd merg la bancomat.

Aşa sîntem în stare de acte incredibile de altruism şi de sacrificiu azi – cum a fost povestea din metroul din Roma cu “Îngerii români” care au salvat victimele unui atentat terorist – iar apoi tot în Roma ne lăsăm reprezentaţi de violatori şi de coţcari, de ucigaşi care îi iau gîtul unei pensionare pentru 50 de euro. Aşa e şi la noi, la sat, unde s-a născut veşnicia şi unde “păstrătorii tradiţiilor milenare” ale neamului se taie cu fraţii lor pentru 25 de metri pătraţi de pămînt care nu au fost ai lor niciodată, ca să apară la Ştirile Pro TV de la ora 17.

Aşa şi în Micul Paris emblematic pentru ţara noastră clădirile istorice par din lumea civilizată, dar localnicii par să fie mai degrabă din Marele Istanbul şi din Punjab. De aia babele care ies cuvioase în oraş se blesteamă în autobuz, proaspăt curăţate de păcate, după slujba de la biserica unde slujeşte un şnapan de popă libidinos şi obez, în gură cu cuvîntul Scripturii, dar în minte cu chiloţii enoriaşelor şi cu banii de la parastas.

Aşa ne irităm de popou în sus cînd Europa ne spune “ţigani”, dar, după puseul de patriotism şi naţionalism de pe forumuri anonime online mergem să ne sărbătorim vitejia în faţa Europei xenofobe cu manele şi dedicaţii de la Adrian şi de la Guţă. Ţiganii, de altfel, fac taman pe dos: îşi spun “romanes” în acte – explică-i unui chinez diferenţa dintre “român” şi “romanes” – dar între ei se strigă tot “ţigane!” Deci sînt de-ai noştri, ce mai…

De aia nu votăm, că ne e silă, dar după aia sîntem nemulţumiţi de guvernarea aleasă de ăilalţi şi cîrîim. De aia spunem că slăvim munca, dar practicăm şmecheria, că e mai rentabilă. De aia, cînd reuşeşte cîte unul în viaţă, îl pupăm pe buletin, îi bem berea, dar pe la spate spunem cu obidă că “a avut pile şi noroc”, şi am prefera şi noi să avem “pile şi noroc” decît creier şi talent.

De aia, cînd îi iese românului camera de filmat în faţă, o dă sfios pe “aş vrea să vă spun ceva, dar fără cameră şi fără nume”, ca să lase după aia comentarii pe internet că “de ce nu spune televiziunea şi de aia, şi de ailaltă?” Cînd e vorba de înjurat pe forumuri pe internet, mieluşeii se metamorfozează în paralei, curajoşi, dacă e vorba să o dea anonimă.

Şi de aia, în campanie, ne promit toţi că o să fie bine, ca apoi să rectifice: “ştiţi, ne-am referit doar la noi, nu şi la voi!”

Aşadar, Doamne Dumnezeule şi Necuratule. Vă rog tare mult. Hai să mai faceţi o rundă cu miza România. De data asta să fie un joc în care nu e posibilă remiza. Uite, poker, de exemplu. Sau ruletă. Şeptic. Macao. Rummy. Ţară, ţară, vrem ostaşi. Fripta. Leapşa. Ascunsa. Prinsa. Poarca. Bîza. Chibrita. Oricare. Dar să nu o mai lăsăm aşa. Vreau şi eu să o ştiu rezolvată. Ori cu unul, ori cu altul. Amin!

România, ţara lu’ cine?

Deci mi-era tare dor de România, că sînt plecat de vreun an de zile prin ţara lu’ Peşte cu Cartofi Prăjiţi (Fish and Chips îi zice pe aici) şi chiar mă gîndeam să vin să mai văd şi eu patria. Dar Ministerul Turismului (denumirea completă e Ministerul Promovării Turismului în Bulgaria şi Turcia) a avut grijă să îmi risipească nostalgiile întru Mioriţe, mititei, Dracula şi plaje cu scoici. Uite cum:

Io ştiam, moldovanul de mine, că România a fost, în cultura noastră internă şi internaţională, ţara lui: Dracula, Ceauşescu, a copiilor instituţionalizaţi, a lu’ preşedintele-şofer cu cifră octanică mai mare decît benzina de 98 super-aditivată, a ţiganilor cu cortu’, a maneliştilor, a lanţurilor de aur, a piţipoancelor, a poeţilor nepereche, a pedofililor cu paşaport occidental, a oii-minune care mări se vorbeşte şi se sfătuieşte cu ciobanu’ de-l iubeşte, a autostrăzilor fictive, a fondurilor europene scurse prin gropile din autostrăzile fictive, a gaborilor şpăgari, a părinţilor care îşi vînd puradeii în viu sau pe componente, la piese de schimb, a mitocanilor care îţi iau faţa la semafor (să mă ierţi, Stoiane, tu nu eşti mitocan), a castelelor cu turnuleţe haurite şi cu cort în ogradă, a “majăstăţîlor himperiale”, a industriei rachiului făurit la ceas de seară în misticele cazane spoite, a liderilor de opinie cu impedimente de vorbire, a popilor obezi cu ochii pe cuvioase portofele, pe buci de enoriaşă şi pe colaci, a universităţilor fantomă “să dăm ţării cît mai mulţi licenţiaţi de la distanţă pe mii de euro”. Din astea, obişnuite, tradiţionale.

Ei, şi aflu în momentul de cumpănă cînd vreau să iau beletu’ de avion că, a dracului drăcie, ţara noastră e a lu’ “Choice”. Mă, cine dracu’ o fi “Choice” ăsta şi unde a trăit? A auzit cineva de el? I-a văzut careva plăcuţa comemorativă de frînă pe zidul vreunei case de toleranţă unde a trăit pe datorie şi a creat indignare? Eu de toţi ăilalţi am auzit. De “Choice” nu.

O fi fost vreun militar de renume? Nu cred, că în armată nu prea există “Choice”, acolo ordinu’ e ordin. Să fi fost vreun ospătar erou al muncii socialiste, mai degrabă? Nu, că în nici un meniu turistic nu există “Choice” între ciorbă cu flegmă, friptură de Grivei, salată ofilită, bere leşinată, vin botezat, mici din ce-au lăsat alţii prin străchini şi talente de chelner agasat de prezenţa clienţilor în sanctuarul cîrciumii sale cu preţuri de Las Vegas. Să fi fost vreun savant de renume mondial, cum a mai avut patria noastră? Păi de unde “Choice” la ăia? Savanţii nu aveau de unde să fure tehnologia decît DOAR din Occident, chit că era Dacia 1300, IOR – unde a fost consacrată expresia “Zeiss Ciordeală” – sau CANDU, malaxoru’ de deuteriu din centrala atomică pe cărbuni de la Cernavodă.

Serios că preferam să fim cunoscuţi în lume drept ţara cu ţigani şi cîini vagabonzi în Capitala gropilor şi a prafului. Măcar eram un brand constant. Ştia englezul ce să caute şi de ce să se păzească. De la Romană la Universitate ştia de unde să aleagă şi curvetele, şi pub-urile. Ştia să evite Litoralul şi să deschidă o fundaţie de iubit copii printr-un sătuc uitat pînă şi de fonciire. Acuma vrem să fim Ţara lu’ Alegere – că tot e an electoral – ca să îi lăsăm impresia străinului că are opţiuni. Adică, la alegere, poate fi făcut la buzunare în metrou, poate fi ţepuit cu zîmbetul pe buze de taximetriştii jumate peşti şi jumate turnători (da, şi jumate traficanţi, că la noi întregul are trei jumătăţi), se poate trezi lăsat în cardu’ gol dimineaţa de tînăra studentă sfioasă de la club care i-a pus pentobarbital în Jack Daniels şi a dispărut ca Fata Morgana, poate privi cu jind cum i se duce în zare cashul maradonizat (cine nu înţelege, să întrebe orice gabor ce e Maradona). Iete, alegeri, opţiuni, alternative, variante.

Mie îmi place, că tot am zis de opţiuni, imnul ăsta, neoficial. Să mor dacă nu era mai bun. Măcar e ca la noi: România e o ţară de făcut caterincă. Te simţi bine, străine, e beţivăneală fără consecinţe, la Porţile Orientului nimic nu e luat în serios (cum spunea şi Raymond Poincaré, şi ştia el ce ştia), te tragi de caşchetă cu şefu’ de post la o citirică în pensiunea agroturistică unde chelneriţa face şi ore suplimentare de room service, dacă preţul e corect, dacă eşti militar american poţi conduce beat jeepul, că Domnul îi ocroteşte pe români (în nici un caz legea), orice bărbat cu carnet şi coteţ auto e taximetrist, orice puşti îţi face rost de iarbă sau de păsărică – e mişto.

Dar, inspirat de imnul ăsta de stat al turismului frigid, cu melodie parcă distilată din pişatul “Cerbului de Aur 1984″, cu versuri parcă scrise pe de-a moaca de un elev de clasa a V-a (sărăcie, buget mic, criză) şi cîntat de corul pionierilor nostalgici la reuniunea de 10 ani a repetenţilor din Şcoala Vedetelor, mai că mă gîndesc serios la “Choice”. Că se găsesc. Bulgaria, Muntenegru, Croaţia, Serbia, Grecia, Turcia… La juma’ de preţ cu benzină cu tot. Auzi, serios, ăştia de la Minister şi-au luat şpagă de la vecini să ne promoveze atît de mişto? Că acum, dacă nu ar fi mama, tata, neşte fraţi şi neşte pretini prin ţară, nu mai am nici o tragere să vin…

Pula se promovează!!!

Deci, ca să înţelegeţi că nu am schimbat registrul decent al blogului, vă rog să notaţi că Pula este o staţiune de fiţe în Croaţia. Pe care croaţii o promovează pe pagina www.pulanonstop.com. Bun. Deci la ei nu e “Land of Choice”, la ei e “Land of Pula Non Stop” – deşi, sincer, credeam că asta se cheamă deja România.

Nu ştiu dacă noua lor campanie cu strigături în care numele localităţii lor circulă din gură în gură de cetăţean o să atragă mai mulţi turişti sau mai multe turiste. Important e că, uite, croaţii au reuşit să găsească un slogan mai bun decît “Land of Choice”. Nici nu a fost greu, sincer să fiu. Pînă şi 100 de oameni care strigă “PULAAAAA!” parcă sună mai bine decît leşinătura noastră de imn turistic…

Aşadar, doamna ministru Udrea! Sper că v-a stîrnit un pic ideea de promovare a croaţilor, idee care e pe gustul multor doamne… Dar asta nu limitează deloc targetul, să ştiţi! Şi turiştii bărbaţi care au trecut prin staţiunile româneşti au fost auziţi repetînd acelaşi cuvînt din videoclip, doar că mai printre dinţi, aşa, cînd li se termina concediul sau cînd vedeau nota de plată şi făceau raportul între preţ şi calitate. Şi cam aşa răspund toţi dacă îi întrebaţi “V-au plăcut serviciile noastre?” sau “O să mai faceţi vacanţa în România?”.

LATER EDIT: Am mai auzit sloganul croat atunci cînd mai ieşeau colegii de la negocieri pentru mărire de salariu, iar suma convenită era exprimată, ca să zic aşa, în moneda naţională din Botswana…

LATER LATER EDIT: Să ştiţi că aşa am făcut şi eu ochii mari cînd, în 2005, un chelner londonez mi-a propus ca desert o delicatesă locală: “Spotted Dick”. Iar dacă vreun român se aventurează în China, o să aibă surpriza să creadă că toţi în consideră alcoolic de profesie, chiar dacă îşi ia omul o singură bere. De vină e urarea de “noroc” în chineză, care, literal, se pronunţă “Cam bei!”

MUCH LATER EDIT: Dacă aveţi drum prin Kosovo, partea albaneză, să nu vă mire semnele pe care scrie “Pula – 2 Euro”. Atîta costă la ei o găină.

Revenim tot cu Pula

Am zis să ilustrez şi video argumentele din postarea anterioară, despre Pula, localitatea turistică din Croaţia. Sper să vă placă, parodia îmi aparţine.

The U.S. Gay Army…

Uite cum, eu nu am nici o problemă cu homosexualii, e chiar treaba lor ce fac şi cu cine, atîta vreme cît e consensual şi cu persoane cu capacitate de exerciţiu. E drept, însă, că armata americană nu împărtăşeşte perspectiva mea tolerantă pe tema iubirii libere, indiferent de sex. După cum poate ştiţi, în Statele Unite, homosexualii şi lesbienele au o mare durere de mulţi ani de zile, şi anume că nu pot servi patria şi cu arma în mînă. Dar asta e pe cale să se schimbe, aşa cum informează presa capitalistă.

Pînă acum, orice homosexual care voia să se înroleze în armata SUA se trezea că Unchiul Sam îi întoarce spatele. Din nefericire pentru bietul gay, nu aşa cum i-ar fi plăcut şi lui. Dar acelaşi unchi dă semne acum, la bătrîneţe, de relaxare a sfincterelor mereu constipate în problema homosexualităţii în uniformă. Pentagonul ia în calcul la modul serios revizuirea legii prin care homosexualii erau obligaţi să rateze ocazia de a sta cu pieptul în direcţia gloanţelor inamice.

Pentru un miştocar ca mine e greu ca dracu’ să mă abţin de la poantele celebre cu popota şi cu ariegarda, cu poziţiile de tragere şi cu comanda “culcat!”. Da’ pot măcar să spun că – la modul cel mai serios – încurajez din toate puterile iniţiativa recentă a americanilor de a le permite homosexualilor să intre în armată cu fruntea sus, nu ca acum, doar pe uşa din dos, în baza actualei politici “Don’t ask, don’t tell!” fundamentate de Bill Clinton.

Pentru logistica armatei, pe de o parte ar fi bine, pentru că ştim cu toţii că homosexualii se îngrijesc mai mult de siluetă decît bărbaţii straight. Deci s-ar înjumătăţi din ţavă necesarul de hrană pentru unităţi. Şi, cu ocazia asta, ar învăţa şi ceilalţi oşteni cum se folosesc corect cuţitul de peşte şi cuţitul de brînză în cantina unităţii. E drept că pentru frizerii militari o să fie o încercare cumplit de grea să le nimerească freza “sauvage” numai din maşină, însă armata a trecut cu bine şi de alte vremuri de restrişte mult mai nasoale.

Din punct de vedere operaţional, e foarte posibil ca militarii gay să fie perfecţi pentru misiuni de menţinere a păcii. Cum ar fi intervenţia unui pluton de peacekeepers între două guerrile rivale? “Hai, tu, nu vă mai certaţi, sînteţi toţi aşa de drăguţi, nu am vrea să vă împuşcăm! Make love, not war…” Există ţări pe lumea asta unde aşa o politică ar avea succes pe loc… Dintr-o dată, s-ar trezi Pentagonul că efortul militar este dublat şi de unul diplomatic, pe aceeaşi cheltuială. Şi aşa e criză, orice ban economisit ajută…

În calitate de prieten istoric al femeilor, pot să garantez că fetele lesby sînt nişte tovarăşi de nădejde, nu au pretenţii la condiţiile de cazare, mănîncă orice le pui în faţă şi, cînd e vorba de mers în oraş, întotdeauna o dau nemţeşte. O să fie o plăcere să le avem printre noi, chiar şi ca trupe de ocupaţie. Lesbienele, de regulă, sînt fidele partenerelor, deci nu o să fie foarte multe cazuri în care să le facă avansuri femeilor noastre. Şi, dacă sînt, mîna sus ăla care se supără!

Ca să nu mai spun că unităţile lesby nici nu au nevoie de armament, e destul să facă un pic de show în faţa inamicului şi s-a terminat războiul, vere! Se predau toţi inamicii de bunăvoie, şi chiar se bucură să fie legaţi şi duşi în unitatea fetelor.

Io chiar m-aş bucura să trimită americanii peste hotare în misiuni şi cît mai mulţi militari homosexuali. Imaginaţi-vă că, în loc să se îmbete ca porcii prin cluburi de ştorfete şi să ne calce cu jeepul cetăţenii după aia, soldaţii americani gay ar fi mai preocupaţi ca în timpul de “R&R” să meargă la galeriile de artă, la salonul de pedichiură şi la cafeneaua artiştilor. Dacă am vedea militarii americani că se uită lung după prietenele noastre în oraş, am şti sigur că le invidiază rochiţa străvezie şi pantofiorii de lac şi că probabil o să le ceară să le recomande un stilist, nu că o să se dea la ele ca bădăranii după a şaisprezecea bere.

Dacă îi vedem stînd de vorbă cu iubitele noastre la bar, ştim că planifică împreună o comandă masivă de la Victoria’s Secret, nu că fac schimb de numere de telefon şi de emailuri ca să se întîlnească în secret sub un felinar în faţa cazărmii, ca, pe vremuri, cu Lili Marlene. Nici măcar nu o să le simţim prezenţa, ocupaţi mereu să îşi facă de treabă în barul lor de gay, unde chiar nu e treaba mea ce se petrece. Şi, cînd ni se întîlnesc cărările după multe sticle golite, fiecare cu toarta lui de braţ, ştim că, în loc de muşchii de Rambo, băieţii cu pricina o să încordeze sprîncenele de Bambi şi o să ne facă nouă cu ochiu’, dar la capitolul ăsta ştim să ne păzim şi singuri spatele, chiar şi fără pregătire militară.

Despre legătura mea specială cu Che Guevara

Eu am puţine superstiţii şi trăiesc cu picioarele pe pămînt, dar despre Ernesto Che Guevara sînt convins că îmi poartă noroc. Ca de la un revoluţionar la altul… Au fost, la viaţa asta, cel puţin trei istorii în care Che Guevara a fost prezent la momentul potrivit.

Era în Irak, Nassiria, în ianuarie 2004, şi deja ne învăţasem cu răpăitul mitralierelor dimineaţa la prima oră şi seara tîrziu. Căutam cu producătorul Bogdan Ciobanu nişte melodii clasice cu teme de război ca să ilustrăm nişte poveşti de pe acolo. Cam tot în timpul acela, nişte irakieni iluştri din rezistenţă puneau la cale să lanseze nişte mortiere “prelucrate” asupra bazei unde eram noi. Prelucrarea însemna că insurgenţii scoteau un pic din încărcătura propulsoare a mortierului, atît cît trebuie ca proiectilul să decoleze şi apoi să pice pe ţintă fără să mai parcurgă întreaga traiectorie din manual, ca să nu prindă viteză maximă şi să nu mai emită fluieratul ascuţit specific, care ar fi putut avertiza victimele să se dea la adăpost.

Şi, în timp ce noi îl ascultam noi pe Carlos Puebla – pentru mine era prima oară – fără să ştim nimic despre toată istoria în derulare peste gardul unităţii, vine un caporal la noi în cameră, crăcănîndu-se de rîs: “Hahahaha, proştii ăia de irakieni! Ştiţi ce au făcut? S-au aruncat singuri în aer!”. Căci, aparent, scoseseră prea multă pulbere şi capsa nu a mai avut putere să propulseze proiectilul decît doi metri în sus, după care le-a picat tot lor în cap bombardeaua. Aia a fost prima dată cînd Che a avut grijă de noi, nevrednicii…

A doua oară, în Bucureşti, era de ziua unei colege, în februarie acelaşi an. Petrecerea s-a transformat în karaoke, unde hitul serii a fost, evident, Hasta Siempre, interpretat impecabil de subsemnatul. Suficient de bine încît să mă trezesc în taxiul care mă ducea spre casă cu o domnişoară la vreo 25 de ani, înaltă şi cu atitudinea corespunzătoare, care mi-a spus că e pasionată de Cuba şi de El Comandante şi m-a lăsat să înţeleg că o cucerisem. Toată seara nu cred să fi schimbat mai mult de două priviri şi trei vorbe, dar nici măcar nu a tresărit cînd, la întrebarea taximetristului “Unde doriţi?” am luat eu cuvîntul şi am spus răspicat adresa mea. M-a strîns doar un pic de mînă şi am prins mesajul. Nice… Iar cînd am ajuns la mine, am pus în loop vreo 10 variante diferite ale Comandantului şi am ascultat Hasta Siempre în garsoniera din Titan pînă dimineaţă, cînd eu am fugit la o razie cu poliţia în Voluntari şi am lăsat-o pe fată dormind. Ne-am mai văzut pe scările Teatrului Naţional, la Universitate, în aceeaşi seară, ca să îmi dea cheile înapoi. Gracias, Comandante! Asta a fost chiar ca în filmele cu James Bond. Dar partea a treia e şi mai tare…

A treia oară, pe 11 martie 2004, nenorocire: bombe în metrou la Madrid. Tot bombe şi în redacţie la Naţional TV, unde nimeni nu s-a prins că e într-adevăr nasol decît după amiază tîrziu, cam după a treia masă la cantină a ălor de la birouri. A fost puţin relevant că m-am bătut o zi întreagă cu marii redactori şefi ca să mă trimită în Spania unde, ziceau ei, nu e nimic interesat pentru români. E original că s-au hotărît abia pe la 1 noaptea că merită să mergem şi că am fost silit să împrumut 2000 de euro de la un cămătar cu un ochi de sticlă, la 3 dimineaţa, ca să am bani de avion, pentru că la contabilitate nu mai era nimeni (mulţumesc, Ramo, o să fii mereu o prinţesă pentru faza asta!). Dar cu adevărat interesantă a fost cea mai importantă probă la care m-a pus redactorul şef: să îi demonstrez că ştiu spaniolă. După ce i-am recitat şnur versurile de la Hasta Siempre, s-a închinat la stele de talentul meu şi mi-a dat binecuvîntarea. Inutil să spun că mai mult nu ştiam o boabă în limba lui Cervantes-Saavedra…

Deci, Comandante, îmi porţi noroc! O să fii mereu în inima mea revoluţionară, fie că e vorba de mers la talibani, la gagici sau la luptă cu redactorii şefi. Cu tine, nu putem pierde! Hasta la victoria siempre!

LATER EDIT: Pesemne îmbătrînesc… În iunie 2004, am luat şi locul al doilea la cîntat, într-un concurs special pentru presă, la care am fost luat cu forţa din public de Sanda şi pus pe scenă. În lipsă de alt repertoriu, am cîntat repede Hasta Siempre, pe o chitară de împrumut, şi a rezultat că am ieşit al doilea… Gracias!

I Knew She Was Under Age, Your Honour!

Ladies and gentlemen of the jury, what can I say? I am guilty! Please, there is no need to be lenient, I deserve what’s coming my way. And the fun was totally worth it. But, ladies of the jury, take it from a sex predator: I may be guilty, but still I was even more innocent than her. She was my Lolita. Lo-lee-tah… My sin, Your Honour.

I’ve done a couple of things in my lifetime, but none as well and as often as looking for love in all the wrong places. Only that high-school summer camp in Ciric, in 2001, was not one of them. I was there on a business assignment. They were teenage wannabe journalists and I was there to teach them the ABC’s of the trade. The newsroom, the editor-in-chief, the general producer, my fellow reporters and a world of viewers were all counting on me to pass knowledge, not body fluids.

But as it happened, I was left behind without a ride home. And dark fell the night upon us, though it was summer. I was only 23, Your Honour, and the city was far to walk to, stray dogs have always been my nightmare. I’m not afraid of death any more than the next coward, but saying goodbye to this illusive world just to appease the hunger of Butch the Pitbull and his pack of hungry beasts was still below my worst expectations. So around I hung, drinking and singing with some other media personnel and teenage students ’til midnight.

That's me at 23, a real lady magnet. Or stray dogs, whatever came first.

I hadn’t heeded much attention to her. She was a high-school kid and a friend of mine (from PRO TV) was already flirting his way into her graces. Why even care about that when the main concern was getting a ride back home, for the next day bore the burden of an early start? That’s something reporters of all extractions loathe wholeheartedly, by the way.

But before I knew it, everyone had fled, vanished, teleported or dug a hole in the ground, for there I found myself, alone in the scorching hot summer night, in my shaggy blue jeans, with my sunburned complexion and skinny physique, alone with this tall dark-haired 16 year old nymph in an almost transparent T-shirt and pink lady-bird ribbons in her hair – this fragile creature that hid within her inconspicuously looking sunshiny girly self a world of intense words and fiery passions – and who deigned to ask what my name was.

She was a poet, too, your honour, and not before long she’d be sharing her works with me. I charmed her without even knowing: as soon as she’d recite one of hers, I’d strike back with something borrowed from a poet friend of mine – Iulian Tănase. For hours on end, until the night was young no more. But young and foolish was I, thinking despite the odds that the night was to end soon, with an exchange of professional handshakes, visit cards and numbers none would ever call, on the doorstep of her room. She was 16, ladies and gentlemen of the jury, and I was 23, I was meant to be a tutor, a teacher, a mentor – not a lover, that least of all.

But inside she called me, as the heat at midnight was turning into the chilling light just before sunrise, and so I reluctantly entered a room with four bunks, on which another three teenage girls were sleeping furiously, just like the colourless green ideas from Uni. I stepped into the upper bunk alongside with her, hoping for the best, but expecting the worst. I should have run, I should have thrown myself at the mercy of the stray dogs, I should have drunk myself senseless and be given a free ride to town in an ambulance, rather than to do what I did… But I did it… Your Honour, ladies of the jury, I wasn’t even her first.

And the dawn broke with bangs on the door that rudely awoke me and the four teenage girls in the room. To my absolute shock, none seemed to be surprised by my presence, though the supervisor on the other side of the door might have been. I was praying to God that none breaks out in shrieks of “God, there is a MAN in our room! Call the police!”. I was already imagining the headlines: “Antena 1 Reporter Caught in 4 Teenage Girls’ Bunk Bedroom” or “Sex Predator Reports for Antena 1″. But instead one of the girls just pointed the floor to me. Christ almighty, before I knew it I was hidden under one of the beds, doing my best not to sneeze from the dust underneath, as the supervisor was chatting with the girls.

But that was not the end of it, Your Honour. It’s now when my sin actually begins. My Lolita was from Bucharest, I lived in Iaşi. I never did care very much for long-distance relationships – or any at all, for that matter. But she wrote to me letters by the dozens – I barely opened one, once, and saw there were flower petals and poetry, things too girly for me to bear. I had no time for such trivia, I was building a career in television. So then I just kept piling them up without even reading them for about a year.

The picture my Lolita took the day I failed a job interview with Ziua, in Bucharest

In order to get her off my back, I even introduced her to my poet friend, Iulian Tănase, whose words had charmed her, but she told me that my substitute Cyrano friend’s words only sounded romantic when spoken by me. I even tried to explain to her that I was too old and that she was too young and told her to read Vladimir Nabokov’s book, Lolita, hoping she’d understand. What she did was just to take the name for herself: Lo-lee-tah…

We met in Bucharest, too: once when I sat for a job interview – and failed – and then when I eventually came to Bucharest for good. We met in broad daylight, in Piaţa Unirii. It was June and scorching hot too, just like the first time, but there was no darkness, no forest, no mystery, no pink lady bird ribbons in her hair and no lake and, worst of all, no sense of sin. In my 6×8 foot bohemian room in Piaţa Romană we indulged that day in the same lust and desire as we had before, in the girly dorm by the lake, but she was already 18, Your Honour. It just felt normal.

Thank you for not releasing her name to the media. After all, she was a minor at the time. She’s still one of my dearest friends – my Lolita.
Lo-lee-tah… My sin, your honour…

Sex, Drugs and War Explained

Good evening, everybody! Yes, I’m back, living proof that HM Immigration Service is just a waste of tax money. I’ll be using some explicit language tonight, so tell your children to pay attention, in case you need any of the words explained.

Guess what! I’ve some more news from Romania! First of all, they’ve re-branded my country for tourists with a new slogan: “The Land of Choice”, made to replace the old one, “Simply Surprising!”. I know, this is boring, but do you know what else they are about to do in that country? Dis-incriminate incest! Ain’t gonna be a crime no more! The MPs I’m told are actually very fond of the idea. Come to think of it, I never knew we had so many mother fuckers in Parliament! That’s the proof that was missing, right? Just have a good look at them: many look as though their dad’s also their brother! Why am I not surprised?

Well, as soon as the incest bill is passed, there will be a whole new meaning to the phrase: “Sister, your ass looks bitching!” It will be like a socially acceptable compliment. You know, this new idea of legalising sex between relatives also gives a new perspective in “family entertainment”… “Kids, we’re going over to granny’s, you just behave, play nice, use a condom and a lot of foreplay!”

Can you imagine the kind of pillow talk those MP blokes must be used to? “Babe, you were so hot, I’d like you to meet my parents! But, hey, you know them already, they’re yours too!”. Or picture this family scene: “Hey, mom, what’s with you all dressed up tonight?” – “O, hun, I got a hot date with cousin George, from the country… Don’t wait up! He bring you smoked pork knuckles, your favourite…” That’s just fucked up, I’ll tell you.

Its no surprise what they do in Parliament now, after watching Hollywood movies where people greet each other “Waddup, ma mothafucka??”. Perhaps because Romanians love the Yanks so much. That’s also fact, of all the European nations, Romanians love the Americans the most. Whatever the Yanks say, we do. They want to bomb Serbia? Come over, use our airports, it’ll save you some gas! Yanks say, we do. “Hey, we’re gonna bomb Afghanistan, wanna join us?” – “Hell, why not?” – “How about Iraq?” – “Yeah, sure, fuck those ragheads!” “Wanna bomb Romania??” – “Don’t bother, we’ll do that for you, we still got shitloads of ammo just lying around left from the Cold War!” They say “Jump!”, we say “On whom?”

You know what they should do? Make incest compulsory! For those in the government, I mean. ‘Cause if they don’t go and fuck their own mothers, we’ll be so happy to do it for them! If the Romanian people put up with this, I’m off to a normal country, like North Korea!

But they still would not legalise pot. You know, marijuana, Mary Jane, skunk, weed, grass, cannabis – it may go by many names. You can’t smoke that, it’s against the law! Hit on you mom instead, it’s legal!

Well, we’re friends with the Yanks and if they say drugs are bad, we say the same. Do you know when the Yanks realized drugs were a problem? During the Vietnam war. Drug addictions were at their highest – pardon my choice of words – within the ranks dispatched to the Nam. So the military immediately took drastic action to reduce and eliminate the drugs. I’d have eliminated the war altogether, but hell, who am I? See, it was a real problem when the soldiers that were killing civilians by the millions were too high on drugs to do their job. Who was gonna do the killing for them? You don’t aim well, some might escape. So it’s perhaps thanks to marijuana that we still have some Vietnamese at all today. Soldiers on drugs don’t take orders very well: “Private! Drop and give me 50!” – “Yeah, sarge, dude, cool hat, man! Here, have a drag!” – “Enemy infantry at 12 o’ clock! Base of fire!” – “Sure, dude, whatever…” – “Fire your rifles! Kill them!” – “Chill, dude, you’s ruining the good vibes!” Of course the Yanks want the weed banned…

One more thing they won’t legalize in Romania is gay marriages. Not like I care very much about them, but just consider the logic: “Hey, John, you can marry your sister, but not your brother! I am sorry, that’s against the law!”

So maybe it’s time to think opportunity in adversity…

If you want so smoke some shit, ask a cop for a light for your joint, take a hike to Amsterdam, fry your brains, who cares? Got the hots for your sister? Get her to come to Romania. Absynth? Czech Republic is the place for you. Wanna join the Al Queda? We all know where London is… Go, my son, be a martyr, your beloved widow sister is going to smoke one for ya…

Speaking of the Balkans, do you know they tried to enforce a smoking ban in Serbia too? But they failed miserably. Wanna know why? Well, apparently – and that’s for real – the Serbian word for “to smoke” is also used to describe “to give oral sex” – pušiti. “Ti pušiš sigaretu” – “You smoke a cigarette” – “Ti pušiš kurac” – “You give me a blow job”. Who’d want to walk into a hotel where signs are warning: “Blowjobs are illegal in these premises?” I know there’s more than one meaning to this word, but are you willing to take that chance? Neither are the Serbs… See, these guys sure know how to live…

I guess every country has it’s own moral boundaries. In Romania – sick as it is – you can romance your own sister, but they’ll also let you smoke inside. In the UK, they won’t let you smoke inside but, if you romance your sister, they won’t release your name to the media. See? Problem solved! We’ll deal with it like grow-ups: pretend it never happened!

You tell me what’s more fucked up! What would you rather have? A smoking ban or a licence to fuck anything on two legs? Given the choice, I’m afraid you’re gonna kiss all your migrants goodbye pretty soon. You know where they’ll be! In a land of their choice…

Stand Up Fuckin’ Tragedy

Hey, good evening, I’m filling in for Jerry Seinfeld tonight! Well, I’ve got to tell you the truth, I’m not just for tonight: this is Britain, his job’s been outsourced. (wink) You can tell by my jokes it was to the lowest bidder. What else would you expect from a Romanian? A man’s got to make a living. Would you rather have me cloning your cards instead? (grin) No, seriously. (bigger grin)

By the way, any more Romanians tonight in the audience? (pause) You know, ’cause I’m worried, I left my car open in the parking lot with 200 grand in the glove compartment… Just checking, I see nobody’s leaving the room, so there must be no more Romanians. Now you can really speak out what you really think of them. That will be 20 pounds for the research. (grin)

Don’t get me wrong, I love my people. It’s a good hard working people. Smart. Only the best part about Romanians is they can’t be taught political correctness. (amazed face) It’s impossible. I know this may amaze you, but we’re the most racist people on the planet: we hate the black, the Indians, the Chinese, the Russians, the Germans, we hate the overweight, we hate the gay, we hate the straight – the whole fuckin’ human race. And Romanians most of all! So we may be racist, but at least we’re indiscriminate. And we’re always right, so don’t contradict me! I put curse on you!

So we’re racist. Romanians are over 90 percent orthodox. Now, really, ho many black Orthodox Christians have you ever seen? Any black monks on Mount Athos? What does that tell you???
Imagine a black dude trying to make his way into the Orthodox clergy. Do you know how they scare children in Romania to go to bed? “Sleep, my son, or the black man will come and get you and eat you!”. Go tell the villagers in Dracula’s village raised to fear the black man that from now on their link with God will be father N’gumb Q’uusquwt M’bwugnu from Zimbabwe, bless his soul…

But they don’t do it with malice. It’s in their nature to be politically incorrect. The same way white men can’t jump, or black guys have a really big dick – you know, one each – or Chinese people are all Kung-Fu masters or all Native Americans are shamans. Or all British shop keepers are named Raj. See? It’s simple for us to just admit. If we offend a black guy, we can just go: I’m sorry, I’m sorry, didn’t mean to be offensive, it’s just that (pause…) I’m Romanian… It’s like a hereditary condition. I got it from my ma’. (grin). See, not “Yo ma’, it’s “My ma’”… I know it pisses you off, but I’m Romanian, “you can’t touch this! taaaaaaaa-na-na-na!”

Anyone here from the Army? God bless you, we love the Army. Hell, when you’ve got a bunch of guys armed and trained to kill, what would you tell them, right? “Boo, we hate the army, we think you’re just fighting wars overseas for multinational corporations and not in the defense of your people?” I’d like to see the man stupid enough to do that. No, sir, I looooooooooove the army!

The US Army’s got one slogan I particularly like: Be all you can be. That sounds so generous, really. You’d obviously expect an army to encourage diversity: Be all you can be. They thrive on being different from one another, don’t they?? Be different! That’s an order! You must comply! Do as everyone else, be different! Everyone else is! You’re special, just like all of us!

If I were in the army and the sarge would order me “Drop and give me fifty!”, I’d be in a jam. I’d probably pay the man his 50, and only then I eventually would drop. From heart failure. That’s us, Romanians, we’re not used to paying. Not with our own money, at least. Really, how lame can you be as a Romanian paying with your own credit card? There’s so many English people who can’t spend in a lifetime at least only what’s on the HSBC account…

So in the Army you can be all you can be. I’ve been in Iraq and in Afghanistan a couple of times as a reporter. So in the Army you go in as a man and you can become things you never thought you had in you: spare ribs, calf, liver, brain. The works.

But Romanians do love the army. That’s a fact, in the polls, the military in Romania is second only to the Orthodox church in trust and popularity. And you’re calling the poor Arabs armed religious fundamentalists! You know, in a country like ours, where God and the uniform rule supreme, I wonder why do we even pretend to have a democracy. We’re a poor enough country! Why have 10 political parties and elections all the time? Why have a government and a parliament with 700 seats that cost millions? Let’s spend that money on candles and rifles! That’s what the people really love!

But you know us, Romanians, we hate ourselves so much we can’t even bear to stay in our own country. So we actually staged all this democracy sharade just to enter the EU and get to clean carpets in the UK for minimum wage.

OK, enough about Romanians. Ever been to any night clubs recently? Yes, in London, I mean. Did you notice that some of the clubs don’t allow single men to enter. It’s either single women of couples. Did you? Happened to you too?

So I’m thinking: first of all, it’s unfair to all the gay men. Lesbians can waltz in, have their way. Single women can come in, drink themselves silly. Single men can’t. OK, we understand the logic, we don’t want single men getting drunk, hitting on some other bloke’s date and starting a fight. But what about the poor gay couples? Can’t they come in?

OK, I’m a security guard and two gay men come to the entrance. What do I do? “Hey, boys, are you single men?” – “Oh, no, sir, we’re gay and we’re together!”. I should probably have to believe that, right? No straight male is so desperate as to pretend he’s gay so he can meet single women, right? I should believe them…

But I’m a security guard, do I just take their word for it? I let these two in, soon everyone will claim they’s gay. “Oh, let me in, hottie pants! I’m as queer as they come!” How could I make sure? Really, should I get a shrink to stay with me at the entrance and evaluate every man? Sit them on the couch and give them the works and after an hour get the result: “Hmmm. According to ze chart I hev dravn, you are only confused, not gay. Out you go now!”

Do I get them to make out just to prove it? Will making out just be enough? What if the management ask for irrefutable proof that they’re gay? A quickie by the entrance will suffice, manager, sir?

But this is really not about the gay. Look at the world, people! Us, men, the fighters, the builders, the masterminds, the darers and the adventurers – we can’t enter a club without being accompanied by a woman. I guess you know what’s next… Soon they won’t let us out of the house unless chaperoned by one! And we’re still picking on the Arabs!

Thank you, I’m also available for funerals and union meetings!

Sex Workers and the Media

I don’t know how many of you have ever bargained with a prostitute for her galant services, but let me assure you that I, for one, have done it a lot of times. And yes, on business assignments, since I’m brave enough to jump at a prime minister’s throat with a tough question, but I could never have the nerve to actually ask a certified sex worker how much she charges for a blow job. You know, for real business, not for the secret cameras…

Still, most prosties would know me by my first name by the time I did the last secret shoot, and I knew the prices well, but still tried to talk them down a bit, tried to squeeze my alleged beer buddies in for the same price and most of the times they would argue, say no, leave me hanging, but give me a good performance in front of the secret cameras. Which was all I ever wanted. And did so every time I had a story involving prostitutes.

Hello, handsome! What's your game?

But then I realised every editor in chief MUST, for at least one year in their lives, earn a living from prostitution. No, seriously, as a freelancer I often found myself in a similar set of circumstances as the ladies who squeeze a penny out of men in the most pleasant way possible (and in a lot more honest way than the average housewife does).

Take Belfast, for instance. They’re now chasing Romanians all over – the neo-Nazis I mean. And all my clients would like a piece of it, obviously, even those who aren’t necessarily my regular clients. And you have no idea how many wonderous spectacular things they dream of, what great deeds of fearless journalism they expect of me, how pleased they are to hear that I usually can do most of what they want.

But, alas, there be a catch… There is a price tag attached. Expressed in currency. Representing the monetary equivalent that I’ve decided to give to my trouble and strife, to my hours of research, to my endless phone calls trying to talk people into being interviewed or to allow me access to different places, to get a valuable piece of information on what’s happened and – more important – on what is about to happen. This is what I presume my time in not-so-friendly terrain is probably worth it, the long hours of waiting in the rain, the even longer hours of pre-editing the video footage, while most of the people in the news rooms have already gone home to rest, to spend some quality time with friends and familiy (that’s something we can never afford).

And when they hear of the price tag on all this, they take it personally. Some try to talk it down, others are utterly outraged of the idea of paying what I ask. So instead they try to “wing it” or to “spin it” with agencies, but almost always fail. They are happy to sacrifice editorial value for the sake of a couple of hundred pounds – probably the big boss will give them a nice pat on their backs for it. But that’s not the worst.

I may be expensive, but I'm worth every penny, big guy!

The worst is when the next big thing happens and they again come to me. And we go through the same thing again and again. They want, I want, they haggle, I don’t, they get upset and leave. And for some reason this situation looks very familiar to me. So much that I even start wondering: are they using secret cameras on me too?

So yes, I’d make it mandatory for editors in chief to spend a year earning a living from prostitution. Let them see how it’s like to bargain for your time and talents – if they have any. And I’ll be the first to go and, despite my natural instinct to be shy about these things, ask them for a blow job and a lesby show. And haggle.

PS: It’s 462 miles from where I live to Belfast. Dudes, I can’t possibly go and get and interview and send it over to you by the end of today unless I fly. The cheapest return ticket from Heathrow to Belfast is 188 pounds, a little less than my daily rate.

A Charity Fuck

19.00 PM, Bucharest time (GMT plus 2). Tie, white shirt and a suit and a cameraman already eager to leave. Marriott. Big shiny glowy room filled with stuffy uptight charity people. Instructions: “It’s some big charity event. Worldwide. All of them: save the whales, feed the homeless, fight cancer, take the drugs off the streets, no means no, stop the war, end the abuse, equal rights for women, justice for Nepal, just say no. Some speeches, some awards, some interviews, mingle, socialise, have a drink, go home, file it in the morning.” What a bore! But who’s the youngest and the prettiest in the news room? Me. So I have to.

19.12 PM Blah, blah, blah, save, stop, help, aid, feed, cure… Wake me when it’s over. Microphone is on a tripod so I won’t have to hold it. Tied cameraman with chain so he won’t leave. Sunglasses will hide your closed eyes as you doze off. That’s a trick of the trade.

19.58 PM Applause. What? Who? Whatever… Is it over? Ah, awards time. Retrieve cameraman from lounge and have him shoot. Note to self: shorter chain next time.

20.02 PM Cameraman is happily shooting the final (and only) interview, with one foot outside the door. I am new to Bucharest, I have no life, I plan to stick around to practise my English. Yeah, save the whales, feed the children, cure AIDS… Done yet, sir? The tape’s only got 180 minutes.

20.18 PM Cameraman is well away and happy. Gang from Portugal surrounds me. Bacallao, Porto, Joao Abade, save this, cure that, cheers! Drinks are pouring, who cares about the food? Oh, you’re English? How nice! Cricket, property, migrants, the stock exchange, dreadful weather, rescue this, defend that – oh, those red devils from Liverpool! Peru? Yeah, too bad about those Inca, I love El Condor Pasa, dry in that Atacama Desert, do you still grow coca, got some on you now, save the rainforest, give the land back to the natives, have another Porto, salud!

22.00 PM Yes, maid, you can clean the table. Oh, we’re the last people here? OK, we can get a hint.

22.20 PM Irish Pub. Beer is tasteless, but it helps. Multilingual gang. Two guys are black and call each other “nigger”. Not much conversation besides that. Oh, yes, award for charity. Happy for you! So you’re from Mauritius? Parlez-vous Francais? Sauves les cachalots, nourrissez les clochards – pardon, les sans-abris – libérez Nelson Mandela!Oh, he’s free already? Well, one down, two more left to go, let’s drink to that! Santé!

01.21 AM Yeah, whatever, Romania is shit country! Yes, we love it that way! I’d like to come to your island! One more round on the guy over there! Only 30 and already award winner? Save cancer, feed the whales, stop the homeless, justice for drugs, take the women of our streets, just say yes! Charity stuff. No means what? One more round, boys and girls?

03.08 AM ‘S this you’ hotel? Looks like crap to me, but you look good. So you are from where? What islands are those? Angeline? Angela? Whatever. Turn off the lights, open the mini bar. Watch where you put that hand! Yeah, that’s how it opens… No, don’t stop now. That’a girl…

05.51 AM Keep the change, taxi dude. That’s fine, I live here. I’ll just puke in the bushes and go upstairs. No, you may not come. Yes, I mean it even when I’m drunk!

10.00 AM Hello, newsroom! Don’t ever send me to cover such charity bullshit again in my life! What a total bore! Hell of a way to make me sick! Hardly a story to tell…

CH3 CH2 OH

That’s ethanol, or ethylic alcohol, for all you non-nerds out there. The stuff that hangovers are made of. Guess what I am about to do today…

Today I plan to get drunk. Like I’ve not done in a while. You can find me at the North Cote Festival, in Battersea, listening to jazz and getting pissed. I don’t care about Belfast today, I don’t care how stupid most of the people in all of the newsrooms in all this stinking world are, I don’t care that it’s about to rain in London (what a surprise). I will erase my memory today, do don’t try and remind me that you even exist. Please.

I don’t want to hear police sirens today, I’m sick of them. And ambulances that rush to give someone an aspirin. And if a postman comes my way, he’s toast. I refuse to speak today to anyone that doesn’t have a perfect British accent and does not speak the official language of this country flawlessly.

I won’t call my bank today, I am sick and tired of trying to understand what the operator could be saying in an approximate English about the money in my account – and doing so at a safe distance, in Bangladesh.

I won’t order any junk food – I’ve had tons since I came to London. Chinese, Indian, Turkish, Italian and English – I am now the proud owner of an international and multicultural layer of fat. I will try to ignore the big smelly colourful shops that advertise their Punjabi, Sri Lanka, Polish, Russian and Lebanese cuisine.

I won’t pay any attention to the signs that prompt me where to look when I cross the street and to only do so when the obvious street light turns green. I will turn my back on the repair sites in the middle of the road surrounded by high visibility signs announcing “Works In Progress”, though no workers are on them. And if I see another London fireman wearing a “Be Safe – Be Sound!” T-shirt today, I’ll probably start a fire.

I won’t start the camera today. There’s plenty cameras running all the times in all the wrong places in London. And I’m just as sick of people coming over to me asking what am I shooting – I don’t go around asking cops who are they arresting, I don’t bug chefs to tell me what ingredients are they using, I don’t ask the postman what’s in the letters that he delivers, I don’t go up to bartenders and ask them whether they spit in my pint or not. So today I’ll take a break.

I don’t want to see any Romanians today. At least not the type that clean carpets or toilets for minimum wage, but tell the folks back home they’re some sort of managers in a posh company. Not those who eat “value pack beans” at 20p a can for a week just to save enough money to spend on the Gipsy manele band in a Romanian restaurant in London. Not those who save every single penny for 3 years and then blow it on a BMW. Not those who’ve seen only Wembley, Kingsbury, Colindale, Burnt Oak and Stratford and think they’ve seen London. And most of all not those who can’t ask at least what the time is in English.

So, unless you want to bring some joy to this day, don’t call me, please. Today’s exactly a year since I came to London. And I must say I don’t like it as much as I did on June the 19th 2008. I will binge drink and defy smoking bans, listen to jazz or to Russian music on my Ipod if there’s no one around to talk to. And by the time the day is over, I will try to figure out what to do for my next trick.

Oare v-a scăpat ceva?

Dragii mei prieteni… Dragii mei tovarăşi… Dragii mei camarazi…

Avem atîtea istorii împreună. Avem atîtea momente unice pe care le-am împărţit ca fraţii. Am trecut prin clipe grele şi prin bucurii laolaltă. Ne-am bizuit unii pe alţii atunci cînd nimeni nu ne dădea o mînă de ajutor. Am împărţit şi frigul, şi ploaia, şi înjurăturile infractorilor, şi lacrimogenele mascaţilor, şi pietrele huliganilor, şi micii la marginea drumului, în fuga maşinii, între două filmări.

Ne-am ţinut spatele la ananghie, chiar dacă eram concurenţi, ne-am ajutat cu cîte un pont, cu cîte o imagine, cu un număr de telefon. Am stat spate în spate cînd zburau pumni şi bastoane în jurul nostru. Ne-am întins luminile şi ne-am ţinut blenda unii altora la direct. Am împărţit ultima ţigară, călărind noroaie sau zăpezi, la 10 kilometri de primul chioşc cu tutun şi cafea fierbinte, ne-am adăpostit în aceeaşi maşină cînd ploua, indiferent de ce ne scria pe microfon.

Ne-am bucurat cînd ne-a ieşit şi am înjurat birjăreşte cînd am dat-o de gard. I-am blestemat împreună pe ăia din redacţie care habar nu au ce muncă grea şi frumoasă avem noi, ăia de pe teren. Am înghiţit praf de deşert sau de Bucureşti, am păzit uşi şi porţi de instanţe, am alergat după 5 secunde de sincron după cîte un Tolea Ciumac sau după cîte un Grig Bivolaru. Ne-am ţinut microfoanele unii altora la înghesuială, pe la Cercetări Penale, cu încheieturile aproape paralizate, întinse la maxim după un sfert de oră de sincron.

Ne-am împins maşinile cu mîinile degerate şi cu picioarele bocnă, atunci cînd ne-am înzăpezit. Am alergat la concurenţă să ajungem primii la accidente sau la incendii, dar ne-am păzit unii pe alţii cînd cădeau grinzile sau cînd veneau mocofanii să îşi verse amarul pe noi, de parcă le dădusem noi foc. Am spus milioane de bancuri aşteptînd în soare sau în ger la DNA să iasă cîte un nabab corupt să ne înjure, de parcă noi i-am băgat şpaga în buzunare sau cătuşele pe labe.

Am făcut mii de planuri ipotetice despre cum am schimba noi lumea, televiziunea, redacţiile, pe cine am promova şi despre cum să convingem stăpînirea că ăia din redacţie sînt 90 la sută nulităţi pupincuriste şi 10 la sută nulităţi pupate în cur.

Am filmat zeci de greve făcute de muncitori la strung, în vreme ce noi nu aveam nici măcar sindicat. Am dus împreună campanii să le construim case amărîţilor în timp ce noi dădeam juma’ de leafă pe chirie cîte unui ghiolban nesimţit de Bucureşti. Am filmat maşini de fiţe cu preţ mai lung decît kilometrajul de la bord, pe la nunţi de şmecheri cu meniuri de sute de euro, ne-am amestecat cu lumea subţire a României înţolită la Armani şi Versace şi apoi am mers acasă cu metroul şi am halit conserve, cu gîndul la filmarea de a doua zi.

Am transmis de la gripă aviară din ciocu’ găinii de la Ceamurlia, cît mai aproape, să se vadă cît mai bine, despre măsurile de protecţie obligatorii, fără să avem nici măcar mănuşi chirurgicale şi măşti sterile. Le-am făcut reportaje estivale ălora din redacţii despre cum se distrează jmeckerii la mare şi cum sparg mii de euro ca pe nimic, făcînd calcule în minte cum să facem să ne ajungă diurna de 20 de RON pe zi şi de ţigări, şi de o cafea, şi de o juma de kil de parizer.

Cînd ne-a ieşit lucrarea, s-au felicitat jubilînd la o cafea tot ăia de la birou. Cînd nu ne-a ieşit, ne-am luat doar noi şuturile în bot. Ne-am avut ca aliaţi doar pe noi, ăia de pe teren, unii pe alţii. Chiar şi atunci cînd totul se ducea dracului, cînd nu mai era nimic de făcut, puteam conta măcar pe o vorbă bună unii de la alţii.

Dragii mei, îmi lipsiţi toţi. Aş vrea să şterg dracului anul ăsta care a trecut cu mine în Marea Britanie şi să fac totul să fie cum a fost. Ei, poate nu chiar totul. Ceva în mod sigur nu o să mai fie la fel, iar asta mă bucură. Dar, în rest, mi-aş dori să mă trezesc într-o dimineaţă cu un telefon zbierat din redacţie că am întîrziat la nu ştiu ce filmare şi să mă conving că am visat un vis lung şi urît.

Înainte să închei capitolul ăsta bizar din viaţa mea, aş vrea să vă întreb un singur lucru: aţi uitat, aţi omis, v-a scăpat din neatenţie să îmi spuneţi ceva, în cele 366 de zile care au trecut de cînd am plecat? Ceva care poate mă privea şi peste care, din greşeală, luaţi cu treburile, aţi trecut cu vederea să îmi împărtăşiţi? Dacă nu, nu, dar, dacă da, poate îmi spuneţi măcar acum, cît încă nu e prea tîrziu.

*DISCLAIMER: Pozele au doar rolul de a ilustra, iar textul nu face neapărat trimitere la persoanele regăsite în fotografii. Nu mă înţelegeţi greşit, sînt doar poze din vremuri bune.

Were Those the Days?

Am zis că se potriveşte în contextul mahmurelii căpătate azi noapte. Sper că vă place melodia pe care cu toţii sînt convins că o cunoaşteţi, interpretată de Mary Hopkin în 1968. Aşa cum v-am obişnuit, o să vă mai fac o dezvăluire de acum un secol: melodia e rusească, datată de prin secolul al XIX-lea. Deci Occidentul îi mai datorează Maicii Rusii încă o melodie de beţivăneală cruntă în pub – cam ce am trăit eu noaptea trecută. Aşa sură varianta originală în limba lui Esenin şi a lui Puşkin, intitulată “Дорогой длинною”, adică “Pe calea cea lungă”.

Музыка Б. Фомина ~1800
Слова К.Подревского

Ехали на тройке с бубенцами,
А вдали мелькали огоньки…
Эх, когда бы мне теперь за вами,
Душу бы развеять от тоски!

Припев:
Дорогой длинною,
Погодой лунною,
Да с песней той,
Что вдаль летит звеня,
И с той старинною,
Да с семиструнною,
Что по ночам
Так мучила меня.

Да, выходит, пели мы задаром,
Понапрасну ночь за ночью жгли.
Если мы покончили со старым,
Так и ночи эти отошли!
Припев:

В даль родную новыми путями
Нам отныне ехать суждено!
Ехали на тройке с бубенцами,
Да теперь проехали давно!
Припев:

Of Love and Hate

I love romance, I hate relationships.

I love women, I hate wives.

I love solitude, I hate loneliness.

I love the idea of God, I just hate religion.

I love to travel, I hate tourism.

I love living in Romania, I hate the Romanians. I love the Britons, I hate living in Britain.

I love soldiers, whatever flag they’re under, I hate wars, whatever noble purpose they’re fought for.

I love cops, I hate the police.

I love Gipsies, I hate Romanians who act Gipsy. And I hate even more the Romanians who act Gipsy but get irritated when the western media calls Gipsies Romanians.

I love the Yanks, I can’t stand the USA.

I love democracy, I hate politicians. All of them.

I love to report, I hate to rat.

I love Moldova. I hate Moldovans who try to camouflage their accent. I love their accent.

I love fire arms, but I’d never shoot them at something that lives.

I love uniforms, I hate uniformity.

I love to cook more than I like to eat.

I love rock music, I just hate Bon Jovi and his kind.

I love to learn more than I like to teach.

I love to take off as much as I like to land.

I love to take the clothes off a girl as much as I like to land the girl herself.

I love to kiss, I hate to kiss up.

I love to talk, I hate to chatter.

I love people who listen to reason, I hate people who obey sheer authority.

I’d love to make each and everyone the boss for one day, so I’ll know what kind of people they really are.

I love to find humour, especially in a tragedy.

I love the sea, I hate the seaside, the beach and industrial tourism.

I love to play my guitar, I only hate not having an amp.

I like to live, but I like to survive even more, especially against all odd.

I’d hate to live whatever the cost.

Ce zi plină de ştiri!

Uite, frate, să mă crucesc! Aşa zi plină de ştiri cu români nu a mai dat Marea Britanie de pe vremea cînd se luau de noi cu orfanii şi cu prinţesele.

Şi tocmai în Luton, unde puteam să jur că niciodată nu se petrece nimic, aflăm de un cetăţean român, Alexandru Nahirneac, de 22 de ani, care s-a jucat cu pisicuţele pe la bancomatele lutonienilor. Ce credeţi că a rezultat? Păi, ca să zic pe înţelesul bagabonţilor care mă citesc, s-a înţepat fraieru’ că e ceva jmen cînd a băgat cardu’ în aşa şi – haţ! – maşina l-a reţinut. Cînd colo, la bancă, a văzut fraieru’ pe camerele de supraveghere ditai românu’ nostru, săgeată la scos parale pentru ciumecii care i-au clonat cardu’ la muşteriu. A chemat potera şi acuma e la bastoane săgeată, îl bagă la osîndă.

La Bristol, alt geniu din România avea pata pusă pe poştă. Poliţia din West Midlands i-a pus brăţări unui ciocoflender, aparent staroste de hoţi, cum susţine meliţia. Ipochimenu’ ăsta cică îi păcălea pe oficianţii de la ghişeu să iasă din spatele caşcarabetei: făcea pe-a niznaiu şi le cerea să iasă ca să îi arate cum să deschidă harta sau cum să completeze formularu’, timp în care alţi şuţi operau casa de marcat. După vreo 10 bufuri din astea date la sînge-n veioză, celovecii au parcat vreo 34 de mii de lire, adică vreo 40 de mii de iepuraşi sau vreo sută şaizeci de mii de RON. I-a parcat şi pe ei meliţia…

Ca să vedeţi că noi le ciordim bancomatele, da’ ei, ca să nu fie mai breji, ei ne ucid, uite dovada: anul trecut, un clubber englez s-a şucărit pe un român că n-are şapcă. Ca să îşi demonstreze ataşamentul faţă de accesoriile vestimentare, englezul a pus mîna pe un stingător, l-a urmărit şi apoi i-a dat cu stingătorul în cap bărbatului de 29 de ani, tată a doi copii, pe care l-a ucis pe loc. Incidentul s-a petrecut la Brighton, vara trecută, iar instanţa a fost fără milă: i-a dat englezului trei ani jumate de bulău. Citiţi motivaţia uşor penibilă a judecătorului, care mai că nu şi-a cerut scuze că îl trimite la pîrnaie.

Şi o ştire cu cîntec: la liceul Westgate, din Slough, fetele de la Blaxy Girls se duc să repare ce-au stricat hai noştri cu puradeii hîn ţol. Fetele au zis ca, în semn de reconciliere cu localitatea, să le interpreteze şi să le înregistreze elevilor imnul oficial al şcolii lor. Pretinie să fie, bre, că de vrajbă sîntem sătui.

La Belfast, unde săptămîna trecută era cam aceeaşi atmosferă prietenoasă faţă de români ca aia la Slough (mai sus) de prin ianuarie 2008, un reporter a vrut să vadă lumea din perspectiva unei veioze. Şi, pentru că veiozele papă corent electric, s-a mulţumit să petreacă o zi în pielea unui cerşetor. Nu, n-a zis că român, da’ pe acolo cică hai noştri hau monopol, Praleo! Oricum, nu i-a plăcut…

Şi să încheiem într-un ton optimist! Aşa cum Adolf Hitler, campionu’ purităţii rasei germane, nu era arian, uite aşa a reieşit că nici domnul Nick Griffin, alintat de unii drept “micul Hitler al Marii Britanii”, ăla care spumegă împotriva ţiganilor şi a românilor (între care nu face oricum diferenţa) are săcrete hîntunecate ca fundu’ ceaunului în trăcutu’ său. Hadică, romales, stră-străbunicu’ lu’ Kamerad Griffin era ţigan şoimar şi trăia într-un coviltir, conform recensămîntului de la 1871, făcut la porunca Măriei Sale. Asta nu poate să mi-l facă decît mult mai simpatic, pentru că mie îmi plac ţiganii. Nu îmi plac ipocriţii, şăfule, boierule, chiparosule, sănatorule, Nicule! Dă-te-n fapt, îţi place şi Guţă?

Курва Судбина…

Te noci kad me stignu potjere
Kurve sudbine
I kada udjem iza ovoga
Kao kod rodbine
Kao zvijezda padalica
K’o neki lijepi kaput
Sa dva lica

Te noci zespaces na tvom prozoru
Umornih ociju
Tesko je cekati na vozove
Koji tumaraju
To je tesko, a lako je
Zivjeti i umrijeti
Pile moje

Te noci, te noci kad umrem
Kada odem, kad me ne bude
Samo ce dvije zene da se probude
Jedna je moja mati, ona ce plakati
Druga si ti, ti ces me kleti.

Mi-am mai descoperit un talent

Iată că se poate, chiar şi la 31 de ani, să găseşti în tine chestii pe care nici nu le bănuiai (inclusiv o bucată de cositor înfiptă între măsele, dracu’ ştie cum o fi ajuns acolo).

Bre oameni, am constatat în cariera mea fulminantă că omul, în profesia sa, întîmpină uneori nişte chestii grele şi alteori nişte chestii încă şi mai grele decît chestiile grele, clasificate drept “foarte grele”, dacă nu chiar “imposibile”.

Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-a fost greu întotdeauna pentru că am avut opinie. E naşpa să ai opinie cînd toţi promovează aplaudaci şi rezonişti, cînd ăi mare se aşteaptă ca fesele lor să fie ţinta predilectă a unor sărutări catifelat-necondiţionate doar în virtutea unui substantiv ataşat de numele lor: “director”, “editor”, “redactor-şef”, “şef” şi aşa mai departe.

Foarte greu mi s-a părut să am coloană vertebrală, mai ales atunci cînd temeneaua era criteriul principal de selecţie a “valorilor”. Mi s-a părut teribil de greu să stau drept împotriva curentului – un curent necruţător, pornit de tabăra de “yes-men” mereu gata să sară în flancul zerourilor cu funcţii.

A fost teribil de greu să vorbesc liber şi să am conştiinţă, cînd ăia de la butoane voiau să audă doar cît sînt ei de minunaţi, de geniali, de miraculoşi, de originali. Groaznic de greu a fost să ţin la ideile mele, la planurile şi la valorile mele, de care făceau mişto în cor şi nulităţile cu funcţii, şi coruleţele lor cîntătoare în strună.

Ceva însă mi s-a părut şi mai greu decît toate astea: să îmi înăbuş propria opinie şi să o halesc pe nemestecate pe a altuia, să am coloană vertebrală şi să o aplec, să îmi spună conştiinţa să rup tăcerea şi eu să îi dau ghionturi să nu mă mai deranjeze. Mi s-a părut şi mai greu să mă aliniez cu limbiştii şi cu închinătorii la paparude, mi s-a părut imposibil să mă mint pe mine însumi şi să le ridic osanale zerourilor barate cocoţate pe cîte un fotoliu. Nu am putut.

Acum probabil e timpul să îmi iau dupacii pentru luxul de a avea principii. Toţi ăia pe care i-am boxat din poziţie verticală au ajuns şefi şi şefuţi tîrîş şi pe genunchi şi se bucură că sînt în poziţia propice ca să mi-o tragă. E ok. Sînt gata să suport consecinţele faptului că am fost eu însumi. Probabil că unii ar spune că am stofă de martir. Asta, sincer, nu mi se pare decît o veste foarte bună: măcar la Bin Laden tot găsesc o uşă deschisă.

O Idee Optimistă

Acu’ două minute, dragii mei, la ceas de decizii importante, am hotărît să îmi supun propria existenţă analizei SWOT, despre care am învăţat (ăia care au învăţat) la management, în anul al IV-lea de facultate de jurnalism.

No, boooooon. Aşa cum ne-a învăţat profa, am făcut, printre altele numărătoarea mintală a prietenilor şi a prietenelor (strenghts). Am numărat totul: tovarăşii de bere, de şpriţ, de bagabonţeală, de mers la filmări, de făcut schimb de informaţii. Femeile: unele cu care am rîs, altele cu care am făcut planuri, cu care am stat la poveşti pînă dimineaţa, cu care am făcut istorii de nepovestit, femei pe care le-am învăţat ceva, femei de la care am învăţat şi eu prostii ceva.

După care am procedat la parastasul mintal al duşmanilor şi duşmancelor (threats). De la serviciu, din viaţa particulară (m-a surprins şi pe mine că am una), de pe stradă, de la cumpărături, de prin vacanţe, de printre clienţi, de printre “şefi”, de prin funcţii, în diverse uniforme sau în curu’ (ca capu’, da, cacofonie intenţionată) gol. Ăia care mi-au făcut zile grele, au mîncat de pe jos, au pus strîmbe, au încercat să îmi tragă ţepe, au umblat cu fofîrlica (vorbă moldovenească, uitaţi-vă în dicţionar!), s-au crezut pe val şi au încercat să mi-o tragă.

Concluzia, dragii mei, este favorabilă şi extrem de optimistă: pe mine mă urăsc doar femeile nasoale şi proaste. Toate alea frumoase şi deştepte mă iubesc. Dacă e vreuna dintre voi, doamnelor şi domnişoarelor, care nu ştie în care categorie s-a calificat, o rog respectuos să se uite în oglindă şi în carnetul de note şi apoi să îşi examineze sentimentele faţă de mine. O să vadă că am perfectă dreptate!

Bină că ştiu de acum de cine să mă feresc. Iete-aşa.

Ceea ce vă urez şi dumneavoastră. Amin!

Eu zic că o să fie bine

Ştiu că nu am mai pus mîna să scriu de ceva vreme şi poate unii s-or fi întrebat dacă mai trăiesc – iar aici nu îi pun la socoteală pe cei care s-au purtat de parcă aş fi murit deja din clipa în care am plecat din România. Dragii mei, spre dezamăgirea multora, sînt cît se poate de viu şi cu chef de fapte mari. Dar despre acestea vă spun cînd le-oi concretiza, că de vorbe sîntem toţi în stare.

Dacă mai era vreun secret pentru careva, vă spun acum: sînt în România de ceva mai mult de o lună şi sînt foarte fericit să fiu aici. Marea Britanie a fost o experienţă bună şi interesantă, care mi-a scos o grămadă de păr alb şi care m-a convins că trebuie să îi fiu recunoscător Cerului sau sorţii sau hazardului sau părinţilor mei că, dacă tot a fost să apar pe lume, am comis-o în România. Cu mitocanii şi cu maneliştii ei, cu nesimţirea şi proasta creştere omniprezente, cu agresivitatea din trafic, cu praful şi cu mizeria de care nu mai scăpăm, cu caniculă de 40 de grade la umbră, ţara noastră are o mare calitate pe care nu o poate înlocui nimic: e a noastră, oameni buni. Deci locul meu, cît oi mai avea loc pe sub Soare, aici e.

Mi-au strigat mulţi cînd au auzit că vreau în ţară: “Ursule, eşti nebun? Stai, dracului acolo!” Dar cînd mă pornesc într-o direcţie, nu prea mai e loc să mă opreşti. Şi acasă m-au trimis şi multe dezamăgiri adunate din Regatul Unit, care nu e deloc aşa cum îl ştiţi din filme, adică o ţară plină de oameni civilizaţi şi mereu politicoşi, care vorbesc engleză ca la curtea Majestăţii Sale, preocupaţi de vînătoare, de cricket şi de preţul proprietăţii imobiliare. OK, poate asta din urmă încă mai e adevărată, deşi criza a cam făcut praf toate preţurile umflate cu pompa, în special la mormanele de cărămizi centenare şi decrepite numite acolo “proprietăţi imobiliare”…

Atîta engleză stricată şi batjocorită cîtă mi-a fost hărăzit să aud la Londra nu am auzit nicăieri în lume. Colegii mei de generală care stîlceau cuvintele într-a V-a la primele lecţii de engleză, pentru că aşa puteau ei să pronunţe, vorbeau mai corect şi mai melodios limba lui Coleridge decît toate milioanele de imigranţi indieni, pakistanezi, bengali, ceylonezi (aşa s-or numi?), afghani, irakieni, iranieni, libieni, marocani, nigerieni şi aşa mai departe, înţelegeţi tabloul… Nu ştiu cît contează asta pentru voi, dar mie îmi place să aud limba oficială a ţării în care trăiesc vorbită corect.

Aş fi nedrept dacă nu aş trece în revistă şi păcatele multor români care s-au aciuat prin Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Am cunoscut acolo români muncitori în construcţii, în catering sau în alte domenii “nedemne” de localnicii englezi, români care nu ştiau să întrebe cît e ora în limba engleză, după 10 ani de locuit pe teritoriile Majestăţii Sale. Am găsit români care trăiesc într-o mică Românie a lor construită pe pămînt străin: vin la muncă aduşi de un prieten român, muncesc într-o echipă doar de români, vin acasă (în Colindale sau în Wembley, adică la dracu’ în praznic) şi beau bere în casă cu prietenii lor români, cumpără de la magazinele româneşti, ies în oraş la restaurantele româneşti şi constaţi după 10 minute de conversaţie cu ei că ignoră şi dispreţuiesc cultura ţării care le pune lire sterline în buzunar.

Am cunoscut români care îşi mănîncă de sub unghii cu anii, muncesc ca sclavii cîte un cincinal, adună fiecare ban, se îmbracă de la Primark (magazin de ieftineli), cumpără haleală pe cale să expire, că e mai ieftină, aleg din magazine doar produse cu mărci gen “ASDA”*, “Sainsbury’s”* sau “TESCO”*, adică alea pentru săraci, storc şi ultimul pence de pe cardurile de credit şi într-un final glorios fac praf toată suma pe un BMW cu volan pe dreapta şi cu misiune clară: să îi ajute să se dea mari în ţară cu el. Alţii strîng din buci la fel, dar nu au răbdare 3-4 ani, aşa că sparg în crîşma de manele toţi banii de pe aproape fiecare săptămînă de lucru dublat de chiţorlăneală jalnică şi ghiorţăit de maţe. După ce şi-au halit de sub unghii o săptămînă, vineri seara aruncă în figuri de Onassis cîte 100 de lire pe o sticlă de Famous Grouse de 12 ani, dar înainte de asta aşteaptă cu o cola în faţă cîte două ore, să se adune lumea în crîşmă, ca să fie văzuţi cînd comandă băutură scumpă cu sticla. Să moară duşmanii de ciudă…

Alţii fac foamea prin UK muncind pe salariul minim, dar nu vor să apară la ştiri, pentru că familiile lor îi cred directori, manageri, moguli şi mici dumnezei în Marea Britanie. Şi nici nu vor să audă de întors în ţară, deşi locuiesc vai mama lor prin case părăsite şi cînd prind o zi de lucru pe 50 de lire e sărbătoare pentru ei şi pentru 10 prieteni de-ai lor.

Şi localnicii, adică englezii, m-au cam dezamăgit. Ei sînt sursa tuturor problemelor care au făcut Regatul Unit de nelocuit pentru mine şi pentru mulţi dintre ei. Vă explic imediat şi de ce: englezii sînt educaţi în ideea că un loc de muncă înseamnă să fie manager, agent, broker, consultant, expert, şef sau intermediar, în general. Orice alt tip de muncă este nedemn. Cum nu pot fi toţi directori, cei care nu reuşesc stau cu zecile de ani pe ajutor social, ajutor plătit de consiliile locale din taxele nesimţit de mari încasate sub ameninţarea cu puşcăria de la imigranţii care, de bine, de rău, muncesc. Tot pentru că englezii vor să fie şefi şi doar şefi mai mult chiar decît românii, Marea Britanie are acum aproape 5 milioane de imigranţi veniţi să muncească în locul băştinaşilor. La o populaţie de 60 de milioane, Regatul are 5 milioane de străini, cifră perfect egală cu cel al localnicilor care trăiesc – unii de generaţii întregi – din ajutor social.

Iar cînd spun imigranţi, vorbesc doar de cei consideraţi astfel de lege. Persoanele născute pe teritoriu britanic NU sînt considerate imigranţi, deşi părinţii lor au venit poate din Somalia. Şi mă călcau pe nervi la culme imigranţii de pe alte continente care, după ce îşi scoteau paşaport britanic, te priveau în ochi şi îţi spuneau: “Eu sînt de aici, sînt britanic”, deşi pielea de pe el era de altă părere. Nu e de mirare că Londra, în acest moment, este în majoritate populată de persoane “non-white”, aşa cum releva un studiu publicat anul trecut, adică în 2008.

ŞI lista e a dracului de lungă. Mă enerva poliţia britanică, pentru care conceptul de “acte de identitate” nu există, unde ofiţerii care te legitimează te întreabă cum te cheamă şi unde stai şi atît. Mă enerva că, în loc de paşaport, băncile îmi cereau facturi la utilităţi cu numele meu ca să îmi demonstrez identitatea – ce idioţi! Mă secau la culme agenţii de parcări, angajaţi ai unor firme private, veniţi din ţări fără asfalt şi deseori chiar fără guvern, plătiţi la bucată, care îţi căutau şi cel mai mic nod în papură ca să îţi ardă o amendă. Nu îi mai suportam pe nesimţiţii de la “customer care” care, după ce că nu erau în stare să vorbească engleză, erau complet idioţi, dar nişte idioţi autorizaţi să îţi facă harcea-parcea contul din bancă de la o distanţă destul de sigură împotriva represaliilor, adică din Bangladesh. NU am înţeles niciodată de ce în baruri e interzis fumatul, dar pe stradă nu e interzis băutul. Nu am putut pricepe cum la 7 dimineaţă, iarna, la minus 10 grade, englezii aveau deja cutia de bere desfăcută în mînă. Nu am putut să cred că poliţia chiar dormea în papuci cînd la fiecare 50 de metri în Brixton, în Soho, în Camden şi chiar în Wembley – paradisul românilor – era cîte un dealer de droguri care aproape că îşi făcea mercurialul produselor în gura mare. Nu am putut să înţeleg cum dracu’ o româncă de prin Ardeal poate să îmi spună senin: “Cutia asta de gem e făcută la mine. La mine, în Essex.” Nu am putut să halesc multe. Aşa că, după un an, m-am prins că locul meu e aici, în România.

Deci, dragii mei, sînt în patrie. Am nişte treburi neterminate de rezolvat, am altele neîncepute de făcut. Am planuri, am prieteni şi am un nume aici. Încă am puls, respiraţie şi activitate cerebrală. Nu ştiu ce mi-ar mai trebui, în afară de o mică doză de noroc. Da’ eu cred în norocul moldoveanului, aşa că o să fie bine.

*ASDA, TESCO şi Sainsbury’s sînt trei exemple de reţele de supermarketuri din Regatul Unit. Fiecare dintre ele are în rafturi produse numite în general “value” sau “marca 1″: sucuri, conserve şi aşa mai departe. Mărfurile astea poartă numele reţelei în care sînt vîndute şi costă cam un sfert din preţul produselor similare vîndute sub mărci de prestigiu, motiv pentru care şi sînt considerate produse pentru săraci.

Denotativ şi Conotativ în Graiul Moldovan

1. Măria şi denotativul, judeţul Botoşani

No, uite aşa cum nu aveam io treabă zilele recente şi colindam plaiurile Moldovei cu misiune sacră să promovez Mediahint, uite mă păleşte foamea într-un sat aflat geopolitic la douăj’ de minute de condus cu viteza a doua de localitatea Flămînzi, din judeţul Botoşeni. Adică judeţul care i-a dat ţării lapte, carne, brînză, ouă, Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu – ca să nu mai menţionăm că satul cu nume subnutrit a dat patriei Răscoala de la 1907, imortalizată de Nicolae Grigorescu în pînză şi tratată, ca orice boală socială a secolului trecut, cu zamă de baionetă. Şi să nu uităm de cea mai importantă contribuţie a judeţului, nişte Somnoroase Păsărele de neuitat.

Dar cu foametea la volan nu te joci, vericule, aşa că, sperînd să fie pe-aproape o bombă nenorocită cu mici de Grivei la grătar soios, îmi ieu inima în dinţi şi opresc cît mi ţi-i gligăul de autoturism în dreptul unei sătence ocupată intens cu etnogeneza şi cu sincretismul literaturii populare: “Săru-mîna, tanti! E ceva cu d-ale gurii pe aci pîn’ sat? Am mers cale lungă de la miazăzi şi îs aşa flămînd, că aş mînca orice, pînă şi bătaie de la jandarmi, ca strămoşii voştri, răsculaţii”, grăiesc eu. “Da, voinicule, drept e că de Mall nu ne-am învrednicit, da’ iete colea, lîngă biserica a’ nouă, e un magazin micst, cu toate cele fără de cari nu se poate. Dacă n-oi fi dugliş, l-oi găsi, spurca-te-ar cucul cel armenesc să te spurce de frumos!”, răspunde tanti. “No, decît nimica, apoi îs buni şi cîrnaţii ăia reci cu pîne goală”, mă consolez io pe tăcutelea în ritm de maţe hămesite şi cumpăr de la cooperativa sătească nişte trandafiri usturoiaţi şi afumaţi, o franzelă, o pungă de plastic moca şi le bag la ghiozdan cît ai zice “Mediahint“.

Cum misiunea mea părea încheiată în satul cu pricina, mă pune Aghiuţă să ies, ghiftuit cum eram, cu viteza legală din localitate. Şi a dracului chestie, fix lipit de satul ăla găsesc alt sat. Iar în satul ăla, al doilea, la 200 de metri de plăcuţa cu numele localităţii, drăcia dracului: baritai terasă cu mese, scaune, ospătari cu pestelci jegoase, muzică ambiguă la boxe sparte şi grătar de mici. Din ăia la care visam cu doar vreun sfert de ceas mai devreme, dar de care atunci nu m-aş fi atins nici împuşcat, aşa anesteziat cum eram cu matrapazlîcuri reci şi afumate, pe capota maşinii, cu pîine rece şi fără de muştar.

Deci, denotativ, femeia a răspuns corect. Crîşma cu grătar de mici nu era, cum întrebasem eu, “la ea în sat”, era în satul următor. Pentru biata femeie, un alt univers. Pentru mine, un punct pe hartă. Io fusesem idiotul. Unu la zero pentru Botoşani.

2. Ion, vînzătoru’ de Conotativ.

Judeţul Botoşani, ziua următoare. Magazin sătesc. Sete grea la volan. Parchez maşina lîngă o vacă şi îmi fac curaj să intru.
- Vreau şi eu o cola, o brichetă, o ciungă şi un loz în plic.
- 55 de mii, domnu’, atîta face, pe bune.
- Ia de aci 100 de mii, că mai mici nu am, să moară ăla care minte.
- Vai, da’ nu ştiu dacă am rest, că nu am decît bani mari.
- Ei, na d-aci încă 10 mii şi dă-mi un cincizeci şi am rezolvat-o.
Şi şop asistăntu’ ia şi banu’ de 10 mii şi îl vîră în sertaru’ cu bani, lîngă sută, ş-apoi se întoarnă hotărît către raft. Noroc cu patronu’ ştabilimentului, mereu pe fază:
- Ioane, domnu’ ţi-a dat 10 mii ca să îi dai un cincizeci!
- Păi asta fac, patroane, zice Ion cu o sticlă în mînă.
- Ioane, un cincizeci de mii înapoi, adică! Iertaţi-l, domnu’, el vă dădea un cincizeci de coniac… Aşa e vorba la noi.

Deci salutările mele judeţului care ne-a dat poeţi nepereche şi răscoale ţărăneşti! Între timp, ştie cineva cum se ajunge cu maşina în satul lui Eminescu? Vreau să aflu cum îşi spun localnicii de acolo, din Ipoteşti: ipoteni sau ipotenţi? Şi femeile cum sînt: ipotiste, ipoteze sau ipotenuze?

Fără poezie, viaţa e pustiu, ţăranilor!

Deci mi-a plăcut să ascult muzică clasică la filarmonică. Mi-a plăcut să o ascult la casetofon, pe vremea cînd casetofonul era expresia supremă a tehnicii moderne. La căşti, în mp3, cînd am constatat că o pot lua după mine să o ascult ma maximum fără să se prindă mitocanu’ transpirat şi gospodina agasantă cu plozi isterici din metrou ce ascult eu, de fapt. Am ascultat-o şi în minte, de multe ori, prin şedinţele alea de sumar cînd toţi erau deştepţii Pămîntului şi darul Domnului către televiziune şi către omenire, în general. Şi cînd maneliştii puneau stăpînire pe microfoane, eu mă sileam să aud tot Bach, Schumann şi Mendelssohn la mine în cap. Că aşa îmi place mie.

Totul a început surprinzător. Adolescent fiind, am pus în casetofonul de Sepulturi primul concert pentru vioară de Bach şi am rămas ca la dentist. Nu credeam că aşa ceva există făcut de mintea omului. Şi apoi, casetă după casetă, căscam urechile şi mai tare, pe rînd, la alţi compozitori. Unul mai tare decît altul.

Iar la 31 de ani eram aproape convins că nu mai e nici un mod în care muzica clasică şi modul în care o poate omul asculta ar putea să mă mai surprindă. De la mono am evoluat la stereo pe la 12 ani, de la casetă la CD pe la 18, de la CD la mp3 pe la 24, de la stereo deja banalizat la Dolby Surround cînd i-a venit vremea lui Dolby – şi uite aşa. Chiar mă temeam că nu mă mai poate lua pe nepregătite cu nimic muzica şi că mă pot duce într-un colţ să îmi petrec restul zilelor amărît că s-a terminat cu surprizele plăcute pe viaţa asta.

Dar cînd azi am oprit maşina pe marginea drumului judeţean ăl’ plin de gropi, între Roman şi Vaslui, cu geamurile lăsate pînă jos-jos de tot, la ceas de asfinţit, singur-singurel în toată pustietatea şi i-am irigat cu mijloace proprii porumbu’ unui cetăţean încă neidentificat pe lamentaţiile sfîşietoare ale Desdemonei de prin actul al II-lea, am realizat că, de fapt, căutasem unde nu trebuia şi m-am convins: locul muzicii de calitate nu e în sala de concerte, frate, e în natura dezlănţuită. Desdemona intona, orchestra puncta, Joiana rumega, porumbul creştea – totul într-o armonie pe care nu aş fi bănuit-o la monocotiledonate şi paricopitate. Dar abia pe cîmp, în sălbăticie, te loveşte cu toată puterea lui si bemolu’ în cap, odată cu vîntul serii încărcat cu mister şi cu damf de vaci domestice. O experienţă de-a dreptul yogaesoterică. Noroc că nu luasem nici o autostopistă cu mine, că naiba ştie ce istorie mai ieşea, Doamne fereşte! Că mie îmi place muzica de calitate şi nu mă satur uşor…

Zîna blondă şi testul de limbă. Franceză.

Bere împuţită, sausage and mash la ofertă cu 4.95 de lire, smoking ban, cockney, pakistanezi, polonezi, double deckers, pukka pies, kebap turcesc, black cab, bobbies, cornish pastry, curry. Şi o zînă blondă francofonă de 1.80 care mă priveşte cu ochi albaştri rătăciţi, copleşită de ruinele capitalei unui mare imperiu, invadat de barbari. Knightsbridge nu e departe, dar Kabul pare ceva mai aproape. Zîna blondă mă ţine de mînă ca pe un colac de salvare şi caută din priviri un colţ european în inima Londonistanului, provincie a Imperiului Pakistan Occidental.

Vitrina cu cărţi nu le dă nimic de bănuit englezilor care o ignoră trecînd grăbiţi să prindă un loc în picioare la pub-ul cu leşie caldă botezată “bere”, să poată vedea colţul din stînga jos al plasmei ţinute etern pe Sky Sports, unde unii încearcă să convingă o minge cît o nucă să treacă printre nişte porţi cît două nuci. Dar pentru noi librăria ieşită în cale ca lotrii la răscruce, pe neaşteptate, este mai exotică în Londra căzută pradă invaziilor barbare decît i-au fost lui Columb amerindienii. Ne dăm coate. Zîmbim complice. Intrăm.

Era drăguţă, stătea în spatele casei de marcat, avea vreo 25 de ani. Promiţător, dar nu pentru şedinţe foto intrasem acolo. O luăm prin învăluire. Eu din stînga, zîna mea blondă din dreapta. Îi prindem privirea şi o lăsăm să înţeleagă că nu are scăpare. Un răspuns greşit şi e pierdută. Şi atacăm.

“Combien est-ce qu’il coûte, cet Anatole France?”, întreabă zîna mea cu accent parizian impecabil. Şi clipele încep să se dilate. Firava domnişoară din spatele casei de marcat lasă privirea în jos. Dă în butoane, evident surprinsă de aşa străini care vorbesc o limbă atît de exotică. Nu e Punjab, nu e Hindi, nu e poloneză şi în mod clar nu e engleza stricată de imigrant sau cea Cockney, de localnic pe cale de dispariţie.

“Am prins-o!”, îi transmit eu zînei mele cu un zîmbet vicios din colţul caninilor, anticipînd momentul în care duduia delicată din spatele butoanelor se va recunoaşte înfrîntă. Şi fata îşi face curaj şi cuvîntă: “Vingt-cinq livres, s’il vous plaît, ma demoiselle”, răspunde domniţa stăpînă a casei de marcat. Cu un accent la fel de curat, care l-ar fi făcut pe Anatole France mîndru să o considere compatrioata sa.

Şi zîmbetele noastre vicioase dintr-o dată s-au transformat în surîsuri amabile. Fata trecuse testul: în fond, trebuia să aflăm dacă personalul singurei librării de limbă franceză pe care am găsit-o în Londra vorbeşte franceză. Şi 20 de minute am stat printre rafturile cu parfum de Tuilleries şi de Versailles ale Librăriei Franceze, frunzărind cărţi editate undeva la Est de Canalul Mînecii şi vorbind într-o limbă care, culmea, parcă era de acasă. În inima vechii capitale a Imperiului unde Soarele nu apunea niciodată, singurul refugiu de normalitate pentru doi europeni rătăciţi s-a dovedit, vremelnic şi paradoxal, o prăvălie “chic” de cărţi franţuzeşti.

Apoi am pornit să căutăm o librărie englezească, să verificăm ce limbă se vorbeşte acolo, pregătiţi psihologic pentru dezamăgire.